O MOLDOVĂ UITATĂ (partea a IV-a) noiembrie 25 2005 - 19:30 (Centrul de Analiză şi Monitorizare Strategică, Savin Alexandru)

SATELE LIPEŢCHI ŞI VALEA HOŢULUI

(vezi partea a III-a)

De data aceasta itinerarul călătoriei noastre prin Moldova de peste Nistru a trecut prin două dintre cele mai vechi sate din interfluviul bugo-nistrean: satele Lipeţchi şi Valea Hoţului. Ambele au fost fondate cu mult înainte de anexarea acestor teritorii la Imperiul Rus şi vin să mărturisească despre continuitatea neamului românesc pe aceste meleaguri.

Pentru a cîta oară în ultimele luni am trecut vămile care ne sfîşie ţara şi s-ar părea că ar fi cazul să ne obişnuim, însă este imposibil. Este normal, cînd trecînd o vamă nimereşti într-o cu totul altă ţară, între alţi oameni şi în jur auzi o altă limbă. Această impresie, în cazul nostru, apare numai aflîndu-te pe teritoriul vămilor. La vama «rmn»-ului ai impresia că eşti în fosta URSS sau undeva la hotarele Federaţiei Ruse: în ciuda celor trei limbi oficiale ale acestui simulacru de stat, ţi se adresează numai în rusă. Vama Ucrainei te întîmpină cu «derjavna mova» vorbită de-a beaua[1] de către acei care pînă mai ieri nici nu bănuiau că există aşa ceva şi între ei vorbesc în exclusivitate aceeaşi limbă a lui Puşkin.

Între aceste vămi se vorbeşte însă peste tot graiul moldovenesc şi ai impresia că nu ai făcut altceva decît să treci din Moldova în Moldova - via Moldova. Dar, din păcate, aparenţele înşeală, căci trecînd Nistrul nimereşti în cu totul alte lumi. La smirnovişti la vamă umblă în cruce copoii kaghebişti pentru care totul ce vine din dreapta Nistrului trezeşte suspiciune şi bănuieli. Odată ne-au «marinat» cîteva ore la parcare, pînă ce s-au convins că nu avem de gînd să le răsturnăm prin forţă regimul lor «constituţional» şi nu sîntem terorişti wahhabiţi. Deşi, fie vorba între noi, lui Viorel Ciubotaru (cu barba şi mustăţile sale), consultantul nostru, şi colegului meu Mihail Ţîrdea (cu tăietura puţin oblică a ochilor şi pomeţii proeminenţi ai obrajilor), numai cealmaua le lipsea pentru a fi confundaţi cu nişte mojahezi sadea.

Acei douăzeci de kilometri trecuţi prin «rmn» îţi lasă o senzaţie de «deja vu»: denumiri de colhozuri în stilul «Pute comunismul», simboluri ex-sovietice la toate colţurile, statui jerpelite de pionieri de gips cu goarnele la buze sau de genul: «fata cu vîsla», «colhoznica Maşa cu purcelul Vasia» ş. a. m. d.

Ajunşi în Ucraina, te loveşti imediat de alte fobii: fiecare «gromadianin» (cetăţian «bine intenţionat» şi mare «patriot» al Ucrainei iuşcenkoiste) indiferent de naţionalitate se interesează în mod obligatoriu de dedesubturile şi sensurile ascunse ale vizitelor noastre. Aceşti «patrioţi vigilenţi» nu pot nici de cum să înţeleagă că nu avem alte scopuri decît interesul păstrarii ultimelor reminescenţe ale neamului nostru pe aceste pămînturi, că ne doare soarta fiecarui sat moldovenesc care încă a mai rămas în (vorba lui Ioan-Vodă cel Cumplit) „Moldova noastră de peste Nistru”.

Că ele se sting încet, dar implacabil, îţi dai seama chiar de la prima vedere, cînd de sus, de pe muchia dealurilor, vezi patratele grădinilor rămase fără case, maidanele şi cîmpurile virane în plin centrul satelor. Grădiniţe, şcoli şi case de cultură dărăpănate şi cu cu lacăte de un pud[2] la uşi, case părăsite cu obloanele bătute în ţinte sînt un fenomen cotidian în fiecare sat moldovenesc din stînga Nistrului.

Presupunerea devine certitudine atunci cînd afli de la primarul sau părintele din localitate că numărul deceselor este de zece ori mai mare decît cel al botezurilor şi că în sat rămîn doar bătrînii, iar tinerii pleacă la Odesa şi, mai rar, la Kiev, de unde vin o dată pe an – la «Prohoade» (denumirea locală a sărbătorii pomenirii morţilor - Paştele Blajinilor). Copiii acestor tineri de acum nu numai că nu vorbesc, dar nici nu mai înţeleg româneşte.

Şi, pentru ca tabloul să vă fie mai clar, vă ofer cîteva date statistice care, fără îndoială, vă vor face să trageţi aceleaşi concluzii pe care le-am tras şi noi:

-          Satul Lipeţkii în anul 1799 număra 1045de locuitori, în anul 1850 – 2260, în anul 1926 – 7776, în anul 1970 – 18000, iar în anul 2005 – circa 5000 de locuitori, dintre care peste 2000 de refugiaţi din «rmn»!

-          Satul Valea Hoţului (în aceeaşi ani): 840, 4162, 7774, 16000 şi...circa 4000 locuitori.[3]

Scăderea catastrofală a numărului populaţiei se referă anume la ultimii 14 ani de cînd Ucraina a devenit cu totul «nezalejnaia» (independentă). Depopularea satelor este un fenomen prezent şi în Republica Moldova, însă nu în aşa măsură. În afară de aceasta, trebuie luat în considerare şi faptul că în Moldova de peste Nistru anume satele sînt citadela românismului, căci în oraşe domină net elementul slav (ruso-ucrainean).

Moldovenii care migrează de la sat la oraş sînt asimilaţi pe parcursul a cel mult două generaţii. Migrarea lor la oraşe îmi aduce aminte de fluturaşii de noapte care roiesc în jurul focului, fiind atraşi de lumina acestuia. Ei mor mistuiţi de flăcări, însă continuă să zboare spre el, fiind atraşi irezistibil de lumină. În sate, însă, tineretul nu mai are nici o perspectivă: de lucru nu este, căci agricultura nu este rentabilă (mai ales în condiţiile cînd preţurile la îngrăşăminte minerale, tehnică, carburanţi şi lubrifiante cresc ca pe drojdii). De aceea tinerii moldoveni pleacă la oraşe, deşi sînt conştienţi de soarta care îi aşteaptă acolo.

În întreg interfluviul bugo-nistrean care aparţine Ucrainei nu mai există nici o şcoală cu limba de predare moldovenească şi, ceea ce este mai grav, s-a reuşit să fie compromisă în ochii moldovenilor locali ideea însăşi a restabilirii «status-quo»-ului[4] de pînă în anii `60 cînd acestea încă mai fiinţau. În timpul vizitei noastre în satul Lipeţchii, am intrat în una din şcolile din localitate şi salutînd copiii în limba română, am primit răspunsul ... în limba rusă, deşi elevii la moment erau în pauza dintre lecţii şi nu erau obligaţi să o facă.

Părinţii şi învăţătorii din aceste sate nu mai văd necesitatea restabilirii şcolilor naţionale. La fel ca şi în Tocilă şi Handrabura, laitmotivul este unul şi acelaşi: „studierea în limba maternă nu este de nici un folos, deoarece absolvenţii nu-şi vor putea continua studiile la instituţiile de învăţămînt superior din Ucraina, iar la cele din Republica Moldova nu are sens (pentru că în Ucraina, cică, diplomele moldoveneşti nu sînt recunoscute”). Timp de cincizeci de ani a avut loc o spălare a creierilor destul de eficace.

Drept urmare, moldoveni în Ucraina rămîn din ce în ce mai puţini: în anii `20 ai secolului trecut, pe pămînturile de pe malul drept al Nistrului locuiau între 800 de mii şi două milioane de români moldoveni(prima cifră aparţine izvoarelor sovietice, a doua – celor române). În prezent, numărul lor nu întrece cifra de 140 de mii! În această ordine de idei, foarte concludentă este situaţia creată în Valea Hoţului care la sfîrşitul secolului XVIII era populat în exclusivitate de către moldoveni, iar acum ei alcătuiesc nu mai mult de 60% din numărul total al locuitorilor.

Situaţia se aseamănă într-o oarecare măsură cu aceea pe care am întîlnit-o la găgăuzii din Republica Moldova. În perioada sovietică limba găgăuză în şcolile locale a fost înlocuită cu cea rusă. Deja, au trecut aproape cincisprezece ani de cînd limba găgăuză a fost restabilită în drepturi, însă găgăuzii nu se folosesc de aceasta, deoarece, citez pe deputatul în parlamentul Republicii Moldova Ivan Tauşangi: „Unde se vor duce mai departe tinerii noştri cu această limbă?”. Diferenţa constă în faptul că găgăuzii au autonomie administrativ-teritorială, deşi nu sînt în drept să o aibă (nefiind autohtoni[5]), pe cînd moldovenii bugo-nistreni au fost lipsiţi de ea, deşi sînt băştinaşii acestor pămînturi. Şi, încă: găgăuzii au propriile lor oraşe şi orăşeleunde ei alcătuiesc majoritatea populaţiei (Comrat, Ceadîr-Lunga şi Vulcăneşti), pe cînd moldovenii din Bugo-Nistria ucraineană – nu.

În afară de aceasta, găgăuzii care sînt o etnie turanică şi intraverţi după caracterul lor naţional, se asimilează cu greu în mediul indo-european. Moldovenii, însă, fiind indo-europeni şi după firea lor deschişi şi sociabili, pomenindu-se într-un mediu lingvistic străin, se asimilează cu mult mai uşor, mai ales trăind dispersat în marile oraşele cosmopolite (de genul Odesei şi Kievului).

De aceea reîntroducerea limbii moldoveneşti în şcoli, pentru început măcar la nivel de ore facultative, este o măsură absolut indispensabilă fără de care supravieţuirea moldovenilor bugo-nistreni este mai mult decît problematică. A venit timpul ca şi conducerea Republicii Moldova să se includă în acest proces, căci încurcîndu-se cu totul în problema lingvistică şi a entităţii naţionale a moldovenilor din dreapta Nistrului (problemă care, în fond, nu face nici cît o ceapă degerată), ea a uitat că mai sînt moldoveni şi în stînga lui.

LIPEŢCHI

Acesta este cel mai mare sat (după suprafaţa ocupată) pe care l-am întîlnit vre-odată. Dintr-un capăt în altul sînt, nici mai mult – nici mai puţin, ...28 de kilometri (la o populaţie care nu întrece cinci mii de locuitori)! Primar al satului („golova” în ucraineană) este doamna Tîncovan Raisa care a zdruncinat din temelii închipuirile mele despre o femeie-şef. Fiind crescut pe exemplul „doamnei de oţel”[6] şi aflînd că primar al satului este o femeiie, mi-am imaginat imediat un feldfebel în fustă cu trăsături aspre de bărbat.

Cînd am văzut-o însă pe doamna primar am rămas perplex. În primul rînd, dumneaei este o femeie trupeşă şi veselă cu un pronunţat simţ al umorului care nu îşi face nici un fel de probleme din cauza corpolenţei. Femeia aceasta pare că-i un bulgăre de argint viu mereu în mişcare.

Într-al doilea rînd, am observat că are o autoritate incontestabilă printre consătenii săi. Cînd am intrat la dumneaei, ea era ocupată pînă peste cap cu perfectarea actelor de proprietate asupra pămîntului. În coridor era o coadă destul de lungă de gospodari cu documentele în mîini. Doamna primar ne-a primit şi audienţa cetăţenilor a fost amînată pentru a doua zi. Oamenii s-au împrăştiat liniştit şi nu s-a auzit nici un protest sau vre-un „compliment” deocheat la adresa primăriţei şi a oaspeţilor ei inopinaţi (eu îmi închipui aşa „scenă” la noi!).

Doamna Tîncovan ne-a fost ghidul prin imensa sa gospodărie (cu o suprafaţă cam cea pe care o ocupă Chişinăul nostru) şi aici s-a mai făcut evidenţiată încă o calitate: cea de bun administrator şi gospodar. Satul este complect gazificat (primul dintre cele vizitate de noi). Casa de cultură poate liber concura cu vreo sală de concerte sau cinematograf din Chişinău. Lucrează cercurile şi biblioteca pe lîngă care funcţionează un micro-muzeu al satului. Şcolile (patru la număr) sînt îngrijite şi încălzite, iar elevii sînt asiguraţi cu hrană. Pe drum am observat că o salutau nu numai maturii, ci şi fiecare copilandru.

Primăriţa a ştiut să-i reintegreze în satul natal pe cei circa două mii de repatriaţi lipeceni (aşa se numesc înde ei locuitorii satului) care au fugit din „raiul” lui Smirnov. Am vizitat două dintre şcolile locale. Se învaţă în exclusivitate în limba rusă. Spre deosebire de satul Handrabura, în Lipeţchi limba maternă nu se studiază nici măcar la nivel facultativ. Spre marea noastră surpriză, însă, lipecenii vorbesc o română cu mult mai nealterată decît în celelalte sate vizitate de noi!

Satul Lipeţchi este împărţit în mahalale, a căror denumire denotă rădăcinile-i româneşti şi .. simţul umorului: Hăuca, Ţuţuroaia, Barbulat, Valea Mieluşului, Gologan, Chioriţa ş. a. printre care şi cea a „Parijului” locuită de ...ţigani! Istoria satului este foarte veche. Pe lîngă bisericuţa din localitate este şi o clopotniţă zidită aparte de Sfîntul Lăcaş şi care a fost înălţată în anul 1620 (cu mult înainte de zidirea bisericii propriu-zise)! Este foarte interesant că, spre deosebire de restul satelor moldoveneşti (nu numai din Bugo-Nistria, dar şi de la noi), locul ales de către localnici pentru zidirea lăcaşului nu a fost pe deal, ci în vale. Acest lucru (precum şi zidirea clopotniţei aparte de biserică) este mai degrabă caracteristic pentru satele româneşti din Maramureş (unde, printre altele, ar exista un sat cu acelaşi nume).

Toate acestea, de rînd cu deosebirile de pronunţie şi unele regionalisme ale graiurilor moldoveneşti vorbite în spaţiul bugo-nistrean, vin să demonstreze că ţinutul a fost populat de ţărani din toate pămînturile locuite de români şi nu numai din Moldova. Vechile stăpîniri (ruso-sovietice) şi actuala (ucraineană) au avut grijă să muşamalizeze aceste fapte. A fost vehiculată cu insistenţă legenda că denumirea satului provine de la cuvîntul „lipoveni” (ruşi ortodocşi de rit vechi, zişi şi „raskolnici” (schismatici)). Cică, din Moldova de peste Nistru ar fi venit în secolul XVII nişte familii de moldoveni lipoveni care au fondat satul Lipeţchi. Însă, este bine cunoscut faptul că moldovenii nu au avut niciodată nimic cu Reforma lui Nicon[7] din Rusia care a dat naştere fenomenului lipovean şi, în sfîrşit, lipovenii fugeau cît mai departe de Moscova şi nu viceversa.

Este destul de interesant că anume lîngă Lipeţchi a fost creată renumita mănăstire „Noul Ierusalim” a inochentiştilor. Fenomenul ieromonahului Inochentie de Balta a luat naştere iniţial ca o formă de protest a moldovenilor transnistreni ca răspuns la politica de rusificare forţată pe care o promovau statul şi Biserica rusă faţă de moldoveni pe timpul ţarismului. Părintele Inochentie a început să propăvăduiască cuvîntul Domnului în limba băştinaşilor care nu cunoşteau rusa. Pentru aceasta el a fost supus prigoanei şi exilului. Mii de moldoveni l-au urmat în drumul său spre Golgota.

După revoluţia din Februarie din anul 1917, Inochentie s-a reîntors în patrie şi a construit mănăstirea despre care deja am pomenit. Din acest moment se începe alunecarea sa spre sectarism[8]. Pînă la urmă Inochentie a fost asasinat de către un bolşevik, dar rămăşiţele sectei sale mai dăinue şi astăzi. Inochentiştii au inventat cea de-a patra ipostasă (în rolul ei fiind înfăţişat pe icoanele lor...Inochentie) a Sfintei Treimi. Mănăstirea a fost distrusă de către comunişti, iar ieşirile din catacombele în care trăiau inochentiştii au fost betonate. Ruinele lor mai pot fi văzute şi acum, însă, din lipsă de timp nu am dovedit să le vizităm.

Dar, să ne reîntoarcem la cele lumeşti. Primăriţa a ştiut să atragă investiţii în sat din partea lipecenilor care s-au realizat în lumea afacerilor. Vasile Scurtul de la Comitetul de Sport, Pavel Gozun, conducătorul ansamblului de dansuri „Codreanca” sînt lipeceni ca şi Nicolae Ciornîi, fostul director general al întreprinderii de stat „Tirex-Petrol”, astăzi unul dintre conducătorii regionali ai întreprinderii ruseşti „Lukoil”. Anume el a donat zeci de mii de dolari pentru amenajarea unui modern teren de joacă pentreu copii în plin centrul localităţii şi pentru înzestrarea cu costumaţie a ansamblului de dansuri moderne din sat. La fel ca şi toţi ceilalţi lipeceni ei sînt nelipsiţi la Prohoadele anuale.

Din Republica Moldova vin cu concerte ansambluri de muzică populară şi interpreţi de renume, precum Ion Suruceanu, naistul Constantin Moscovici ş. a. Doamna primar luptă cu îndîrjire pentru păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti şi reînvierea celor dispărute (ca de pildă cea a mărţişorului). Printre altele, obiceiul de nuntă s-a conservat în Lipeţchi cu mult mai bine decît în alte părţi. În acest sat nunta durează cîteva zile în şir şi se face cu precădere ziua. Cîntă la nunţi muzicanţii satului din instrumente de suflat şi nu sînt folosite sintetizatoare sau înscrieri pe bandă şi CD-uri ca la noi.

Odată judecam după tipicul lui H. Ford care, privitor la culoarea pe care trebuie să o aibă un automobil, spunea că aceasta poate fi oricare, însă ea trebuie să fie în mod obligatoriu cea neagră. Or, credeam că la conducere poate să fie şi o femeie, dar ea trebuie să fie bărbat! Slavă Domnului că pe lume sînt femei ca doamna Raisa Tîncovan care vin să infirme această regulă. Plecarea noastră din Lipeţchi a fost la o oră tîrzie, de aceea în Valea Hoţului am fost numai în trecere şi nu am putut lua cunoştinţă mai îndeaproape de acest sat. Am promis însă că vom reveni şi atunci o să vă informăm mai în amănunt despre istoria acestei aşezări moldoveneşti din stînga Nistrului care este şi ea, de rînd cu satul Lipeţchi, una dintre cele mai vechi din regiune.

(va urma)

A. Savin