(vezi partea a II-a)

Trezirea conştiinţei naţionale a poporului ucrainean are loc abia către a doua jumătate a secolului XIX. Acest fenomen a fost puternic impulsionat din afară, mai ales de către serviciile secrete austro-ungare. În această perioadă relaţiile dintre Imperiul Rus şi cel Habsburgic s-au deteriorat definitiv. La mijloc au fost mai mulţi factori:

1.        Lupta pentru influenţă în Balcani. Rusia sprijinea (desigur că în interesele sale pur egoiste) mişcarea de eliberare naţională a popoarelor slave din regiune care se luptau pentru independenţa faţă de Imperiul Otoman şi cel Habsburgic. Contradicţiile dintre aceste mari puteri în problema dată, le-au adus de cîîteva ori în pragul unor confruntări armate – în timpul Războiului Crimeei (aa. 1853 – 1856), crizei din Bosnia (a. 1908) şi a Războaielor Balcanice (aa. 1912 şi 1913).

2.        Scindarea Europei în două blocuri militar-politice antagoniste. Rusia făcea parte din Antanta, alături de Anglia şi Franţa, iar Austria – din Tripla Alianţă în care mai intrau Germania şi Italia. Chiar dacă Rusia şi Austria nu ar fi avut motiv să se lupte între ele, în cazul cînd aliaţii de bloc ar fi fost atacaţi, atunci intra în vigoare clauza „casus foederis” [1].

3.        Solidaritatea Rusiei cu lupta pentru emanciparea naţională a popoarelor slave din monarhia dualistă austro-ungară.[2] O bună parte din populaţia Imperiului Habsburgic o alcătuiau slavii (cehi, slovaci, polonezi, ruteni, ucraineni, sîrbi, bosani, sloveni şi croaţi). Spre deosebire de naţiunile titulare (nemţii austrieci ungurii şi, într-o oarecare măsură croaţii), ei dispuneau doar de autonomie naţional-culturală, nu şi statală.

Către sfîrşitul secolului XIX – începutul secolului XX, a devenit clar că o ciocnire militară de mare anvergură între cele două blocuri militar-politice este inevitabilă şi izbucnirea atrocităţilor nu este decît o chestiune de timp. Pregătirile pentru război mergeau nu doar pe plan militar, ci şi pe plan propagandistic. Rusia susţinea stările de spirit panslaviste care dominau în rîndul cehilor, slovacilor, sîrbilor, şi rutenilor ortodocşi. Bosniacii musulmani, croaţii catolici, ucrainenii uniaţi şi slovenii puternic germanizaţi erau mai departe de această idee, dar şi printre ei erau foarte mulţi simpatizanţi ai Rusiei.

O problemă aparte era cea a Poloniei care pînă în secolul XVIII a fost o mare putere europeană, însă în urma a patru împărţiri succesive între Austria, Prusia şi Rusia a dispărut de pe harta lumii. Deşi numai Rusia le-a oferit autonomie naţional-statală, totuşi polonezii anume pe ea şi o considerau principala vinovată a tuturor nenoorocirilor care s-au abătut asupra ţării lor. Să nu uităm că anume Poloniei i-au aparţinut în trecut teritoriul Ucrainei (cu excepţia Galiţiei anexate de către Austria), Bielorusiei şi Lituaniei care au trecut şi ele sub oblăduirea rusească.

Rusofobia patologică caracteristică pentru polonezi a fost o adevărată mană cerească pentru Germania şi Austro-Ungaria care îi aţîţau la luptă împotriva ţarismului, promiţîndu-le restabilirea independenţei şi a hotarelor de pînă la prima împărţire a Rzeczy Pospolita din anul 1772. Alţi agenţi de influenţă ai Triplei Alianţe în interiorul Imperiului Rus au fost baronii germani din ţinuturile Baltice (Ost-See) şi popoarele războinice ale Caucazului de Nord (printre care era foarte populară ideologia „Marelui Turan”[3].

Pentru studiul nostru însă este importantă apariţia problemei ucrainene pînă atunci inexistente, căci iredentismul vîtfurilor căzăcimii înregistrate de teapa lui Mazepa poate nici să nu fie luat în consideraţie. Să ne reamintim că după invazia tătaro-mongolă, pămînturile cnezatului Halici-Volînia (Galiţia) au fost cucerite de către Polonia. În anul 1593 are loc unia bisericească de la Brest cînd o parte din mirenii şi clerul ortodox local au recunoscut supremaţia Vaticanului şi au preluat o parte din ritualurile şi dogmele catolice.  În timpul partajărilor teritoriale ale Poloniei de la sfîrşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX, fosta Rusie Roşie (Galicina) a fost anexată de către Imperiul Habsburgic.

Pînă în a doua jumătate a secolului XIX, Viena se sprijinea în Galiţia pe moşierii polonezi pentru a ţine în supunere majoritatea ruteano-ucraineană. Concomitent cu aceasta are loc o colonizare puternică a ţinutului cu evrei şi colonişti germani care au fost puşi într-o situaţie privilegiată faţă de localnici. Datorită acestui fapt, majoritatea oraşelor şi tîrgurilor au devenit germanofone (evreii vorbeau limba idiş în care baza lingvistică o constituie germana).

După anul 1848 au loc o serie de răscoale ale polonezilor îndreptate spre renaşterea Rzeczy Pospolita şi imperialii s-au convins că sprijinirea iredentismului polonez poate să lovească şi în interesele Austriei. De aceea atenţia Vienei s-a îndreptat spre supuşii uniaţi din rîndul galiţienilor. Aceştia (ca orice neofiţi) se deosebeau printr-un prozelitism ortodoxofob. Sentimentele lor religioase puteau fi foarte uşor canalizate în vadul rusofobiei, căci Moscova după căderea Constantinopolului a devenit centrul spiritual al Ortodoxiei.

În Galiţia încep să apară centre culturale ale ucrainenilor, sînt deschise şcoli cu limba de predare ucraineană şi publicate cărţi şi ziare. Între timp, în Imperiul Rus era în toi o campanie de rusificare forţată a minorităţilor naţionale (mai ales în partea europeană a imperiului). Răspîndirea ideilor naţinaliste în rîndul ucrainenilor a fost favorizată şi de şovinismul velikorus care a devenit ideologia oficială a ţarismului spre sfîrşitul secolului XIX. Butaforia pseudo-rusească în îmbrăcăminte şi comunicare era în mare vogă în cercurile de conducere ale Rusiei. Alexandru al III-lea şi curtenii săi se îmbrăcau în „şarovari” şi „kosovorotce”, iar freilinele împărătesei îşi etalau toaletele „a la russe” [4] (cusute la Paris). Comismul situaţiei consta în faptul că la curte şi, în genere, în rîndul aristocraţiei ruse, ruşii propriu-zişi erau o raritate de muzeu.

După cum se ştie, legile fizicii acţionează deseori şi în societate. În cazul dat este vorba de Legea a treia a lui Newton care spune că orice forţă depusă asupra unui corp oarecare este egală cu reacţia de împotrivire a acestuia. Or, acţiunile nesăbuite ale Sankt-Petersburgului îndreptate spre rusificarea forţată a minorităţilor naţionale, au trezit o împotrivire vie din partea acestora: chiar şi cele mai loiale minorităţi au început să înainteze revendicări cu caracter naţionalist. De gafele Sankt-Petersburgului s-au folosit imediat adversarii Rusiei. Din Galiţia au început să fie trimişi în Malorosia emisari şi literatură cu caracter naţionalist şi subversiv.

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL ŞI PROBLEMA UCRAINEANĂ.

În anul 1914 izbucneşte prima conflagraţie mondială care a fost atît de mult timp aşteptată, încît atunci cînd ea a explodat, aceasta a constituit o surpriză  absolută pentru întreaga Europă (numai nu pentru iniţiatorii ei). Scînteia care a aprins flacăra incendiului mondial a fost problema slavilor din Austro-Ungaria şi Balcani, iar„călcîie a lui Ahile”[5] ale ambelor coaliţii beligerante (Antanta şi Tripla Alianţă (devenită pe parcurs cvadruplă)) au fost anume Rusia şi Austro-Ungaria.

Cea mai disputată regiune pe frontul de Răsărit (care a trecut de cîteva ori din mînă în mînă) a fost Galiţia. Iniţial, trupele ruseşti au reuşit să cureţe de inamic practic tot teritoriul Ucrainei Apusene. Imediat după eliberarea de către armata rusă a oraşului Lvov, această regiune a fost proclamată gubernie rusă în frunte cu contele Bobrinski. Ţarul rus Nicolai al II-lea a efectuat o vizită la Lvov în cadrul căreia noii săi supuşi într-o atmosferă de entuziasm general i-au depus jurămînt de credinţă.

Începutul părea promiţător şi partidul promoscovit jubila. Aşteptările ucrainenilor apuseni filoruşi au fost însă înşelate amarnic de către administraţia ţaristă. În gubernia proaspăt formată a fost lansată o campanie de rusificare acerbă. Bisericile uniată a fost persecutată, deoarece se presupunea (şi nu fără temei) că ar fi promotoarea austrofiliei în regiune.

În anul 1915 a urmat o contra-ofensivă germano-austriacă de mare anvergură. Partea rusească a Poloniei, Lituania, Kurlanda (regiunea Kurzeme de astăzi a Letoniei), unele raioane apusene ale Belorusiei şi Galiţia au fost ocupate de către trupele Puterilor Centrale. Împreună cu armata rusă aflată în retragere s-au refugiat (de bună voie sau silit) şi sute de mii de ruteni. Acei care au rămas pe loc au fost supuşi la un adevărat genocid de către austro-ungari.

Poziţia Moscovei a fost compromisă total prin politica mioapă a administraţiei conduse de către contele Bobrinski şi ideea independenţei a devenit foarte populară printre galiţieni. În rezultat, zeci de mii de ucraineni uniaţi s-au înscris în unităţile de puşcaşi „sicevici” create de către austrieci sub conducerea „atamanului” M Galuşkevici. Ce-a de-a doua ofensivă rusească (a lui Brusilov), spre deosebire de prima, a fost întîmpinată cu duşmănie de către localnici

Un episod aparte îl constituie formarea în anul 1916 a „Regatului Polonez” pe teritoriul guberniilor „Ţinutului de pe Vistula” (fosta „Împărăţie Poloneză” desfiinţată de către ţar după răscoala din anul 1863) ocupate de către trupele germane în urma ofensivei din anul 1915. Concomitent cu acest eveniment are loc şi crearea unei unităţi teritorial-administrative autonome a Galiţiei în cadrul Imperiului Austro-Ungar. Nu s-a procedat însă la delimitarea ei în cea de Vest (în care majoritatea populaţiei erau polonezi) şi cea de Est (ucraineană) . Ucrainenii apuseni, pentru a cîta oară, s-au pomenit din nou sub dominaţia panilor polonezi.

În anul 1917 are loc retragerea definitivă a trupelor ruseşti care au fost contaminate de propaganda defetistă a bolşevicilor aflaţi în simbria Germaniei. În Rusia, una după alta, se declanşează revoluţiile din Februarie şi Octombrie care au schimbat totalmente harta politică a Europei Răsăritene şi au influenţat hotărîtor soarta Ucrainei. Primul Război Mondial a însemnat o grea încercare pentru poporul ucrainean care a suferit imense pierderi materiale şi umane în timpul operaţiunilor militare.

Situaţia în care s-au pomenit ucrainenii aflaţi de ambele părţi a liniei frontului aminteşte de soarta basarabenilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial cînd regăţenii[6] îi suspectau de simpatii faţă de bolşevici, iar sovieticii – faţă de români. Pînă în anul 1944 basarabenii au fost folosiţi mai mult la serviciu de pază şi cantonament (de către români) şi la munci în spatele frontului (de către sovietici). După război, românii basarabeni cît pe ce nu au împărtăşit soarta popoarelor Caucazului dee Nord, nemţilor din Povolgia şi a tătarilor din Crimeea care au fost învinuiţi de trădare şi deportaţi în Siberia şi Asia Centrală de către regimul lui Stalin.

După răsturnarea ţarismului în urma Revoluţiei din Februarie 1917 apare cu adevărat statalitatea naţională ucraineană, căci volniţa căzăcească zaporojană şi hătmănia Malorosiei aveau numai cîteva elemente proprii unei statalităţi (şi acestea mai mult formale), dar nicidecum nu reprezentau o autonomie statală autentică. Răsturnarea absolutismului a eliberat spiritele pînă atunci strînse în chingile cenzurii şi toate popoarele mari ale fostului Imperiu Rus au început să-şi revendice dreptul la autonomie naţional-statală şi independenţă. Desigur că nici ucrainenii nu au făcut excepţie de la regulă.

Pe data de cinci martie, la Kiev, adepţii independenţei Ucrainei formează Rada Centrală[7]. Primul ei preşedinte a fost ales istoricul M. Gruşevski. Iniţial, pretenţiile Radei nu mergeau mai departe de revendicarea unui statut autonom pentru Ucraina în cadrul Federaţiei Ruse (acelaşi scenariu se derula şi în Basarabia). Pe data de 10 iunie această autonomie este decretată prin documentul întitulat „Primul Universal”.

Guvernul Provizoriu de la Petrograd s-a învoit cu aceasta, însă a inclus în cadrul acestei autonomii numai teritoriile fostei Malorosii, adică guberniile Kiev, Podolsk, Volînia, Poltava şi Cernigov. Despre Galiţia şi Rutenia (Transcarpatia contemporană) nici nu putea fi vorba, căci se aflau sub ocupaţie austro-germană. Guberniile Novorosiei, Harkov, bazinul carbonifer al Donbasului şi Crimeea, nici măcar teoretic nu se vedeau ca făcînd parte din teritoriul statalităţii ucrainene, deoarece în ele predomina populaţia rusofonă.

Pe data de 7 noiembrie este proclamată de către deputaţii Radei Centrale Republica Populară Ucraineană (încă în componenţa Federaţiei Ruse). Profitînd de haosul declanşat de către puciul bolşevic, Rada de la Kiev a hotărît să-şi proclame independenţa de stat. În paralel, pe data de 12 decembrie anul 1918 la Harkov, bolşevicii proclamă Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

Anii 1917-1918 au fost pentru tînărul stat ucrainean ani de o nemaipomenită instabilitate politică. Nici ţările Americii Latine nu au cunoscut asemenea schimbări caleidoscopice de guvernări şi regimuri precum Ucraina. Independenţa acestei ţări a fost posibilă numai datorită baionetelor germane şi a trădării săvîrşite de gaşca criminală a lui Lenin. Comuniştii au cedat  duşmanului ţinuturile Baltice, Bielorusia, Transcaucazia şi, desigur, Ucraina. Pe data de 9 noiembrie anul 1918, împuterniciţii RPU (alături de delegaţia Rusiei Sovietice conduse de către Troţki) au semnat la Brest-Litovsk un tratat de pace cu Puterile Centrale. Acestea au rezervat pentru RPU teritoriul fostelor Malorosii şi Novorosii.

Independenţa ţării a fost proclamată pe data de 9 ianuarie anul 1918. Primul şef de stat al Ucrainei „independente” a fost istoricul Gruşevski care pînă atunci a condus lucrările Radei Centrale. Dar el a fost un „calif pe o oră”, căci în aceeaşi zi cînd a fost ales preşedinte al RPU (29  aprilie 1918), el este răsturnat de la putere de către generalul Pavlo Skoropadski. Ucraina este proclamată „Hatmanat”. Skoropadski mai adaugă la simulacrul său de stat (de fapt, protectorat german) cîteva teritorii care astăzi aparţin Rusiei şi Bielorusiei, însă, în linii generale este trasată graniţa Ucrainei de pînă la anul 1939.

După înfrîngerea Puterilor Centrale în război, îşi proclamă independenţa sa şi Galiţia (Republica Populară a Ucrainei Apusene). Ea s-a lovit imediat de pretenţiile teritoriale venite din partea Poloniei şi a fost nevoită să se unească pe baze federative cu Ucraina de Răsărit şi chiar să caute sprijinul... Rusiei Sovietice!

Hatmanatul lui Skoropadski a fost şi el o instituţie efemeră şi pe data de 18 decembrie anul 1918 este înlocuit cu Directoratul în frunte cu Simon Petliura. Însă nici acesta nu a guvernat mult timp şi în primăvara anului 1919 pe întreg teritoriul Ucrainei este instaurată (pentru a cîta oară!) puterea sovietică. Vor urma episoadele cu albgardiştii generalului Denikin, reîntoarcerea lui Petliura, rebeliunea anarhisă a lui „tătuca”  („batiko”) Mahno[8], agonia albgardistă a baronului Vranghel în Crimeea şi Taurida, ocupaţia poloneză, rebeliunile zecilor de „tătuci” şi „atamani”. În acest răstimp, porturile ucrainene erau sub ocupaţia Antantei.

Ceea ce unea toate părţile beligerante era ura faţă de evrei care în anii războiului civil (1918-1920) au fost jertfele unor pogromuri înfiorătoare la care s-au dedat nu numai naţionaliştii ucraineni, intervenţioniştii polonezi, albgardiştii ruşi, „verzii” lui Mahno, ci şi trupele sovietice (comisariii cărora erau în majoritatea lor... evrei!).[9]

În anul 1920 haosul războiului civil şi a intervenţiei străine s-a terminat prin instaurarea definitivă a puterii sovietice în întreaga Ucraină, cu excepţia Galiţiei care a fost inclusă în componenţa Poloniei lui Pilsudski. Unele bande au mai continuat rezistenţa armată şi în anul 1921, însă acestea au fost ultimele convulsii. Republica Sovietică Socialistă Ucraineană a fost una dintre cele patru republici unionale care au format în anul 1922 Uniunea Sovietică. Bolşevicii lui Lenin au mers la recunoaşterea hotarelor RSSU care includeau regiuni în care predomina elementul etnic rusesc (Novorosia, Harkov şi bazinul Donbasului), deoarece statul sovietic nu era nici pe departe o unul federativ, ci arhicentralizat şi arhiunitar şi oricum toate pîrghiiile conducerii se aflau în mîinile Moscovei.

RELAŢIILE DINTRE ROMÂNIA ŞI UCRAINA ÎN ANII 1917-1920.

În ciuda faptului că Ucraina a fost în repetate rînduri ţinta pretenţiilor teritoriale din partea vecinilor săi, Kievul, imediat după crearea statalităţii ucrainene înaintează pretenţii similare faţă de regiuni care nu au avut niciodată nimic comun cu Ucraina. Este vorba, în primul rînd de Basarabia şi Bucovina pe care oficialităţile ucrainene le priveau ca pe un teritoriu al său şi nu doreau să recunoască dreptul românilor la autodeterminare naţional-statală.

Această nedorinţă  s-a manifestat şi în atitudinea clerului ucrainean care şi-a exprimat dorinţa să primească cu „iubire decentă” Basarabia în componenţa „Ucrainei mari”. Rada centrală de la Kiev a trimis o invitaţie guvernatorului Basarabiei de a participa la consfătuirea guvernatorilor guberniilor din Ucraina Autonomă, invitaţie care a fost respinsă cu vehemenţă de către reprezentanţii a peste 20 de organizaţii ale românilor din Basarabia care s-au adunat la Chişinău special pentru a respinge pretenţiile aberante ale Kievului. [10]

Renumitul istoric şi om politic român Onisifor Ghibu în articolul său „Primejdia de peste Nistru – Ucraina vrea să se întindă pînă la Prut” a combătut aceste pretenţii, demonstrînd falsitatea argumentelor invocate de către partea ucraineană[11].

Ştafeta a fost preluată de către Directoratul lui Petliura care a înaintat şi el revendicări teritoriale României. Ele cuprindeau teritoriul Basarabiei, Bucovinei şi deltei Dunării. Argumentele invocate[12] sînt vehiculate şi astăzi în istoriografia ucraineană şi rusă: prezenţa slavilor răsăriteni în aceste regiuni începînd cu secolele III-IV d. Hr. şi lipsa reprezentanţilor altor popoare care ar fi venit mai tîrziu şi i-ar fi asimilat parţial pe slavi. Or, cu alte cuvinte, slavii răsăriteni (citeşte – ucrainenii) sînt autohtonii acestor meleaguri[13]. Rada Centrală şi directoratul de la Kiev au făcut demersuri repetate pe lîngă Marile Puteri şi guvernul român în această problemă, dar pretenţiile lor au fost respinse ca fiind neîntemeieate[14].

Războiul civil şi pericolul venit din afară (din partea Rusiei Sovietice şi a Poloniei panilor) nu le-au permis naţionaliştilor ucraineni să-şi materializaze ambiţiile. Kievul avea nevoie de susţinerea diplomatică şi militară (armament) din partea României. De aceea Ucraina se vede nevoită să recunoască hotarul de pe Nistru[15] şi să promită minorităţii româneşti din guberniile sale limitrofe cu România autonomie naţional-culturală.

Bucureştiul niciodată nu a pus pe primul plan principiul etnic în trasarea hotarelor sale. Dacă ar fi fost aşa, atunci România ar fi fost în drept să pretindă la Bugo-Nistria, Pocuţia, Maramureşul de Nord (astăzi regiunea Transcarpatică a Ucrainei), Banatul de Sud-Vest (aşa zisul „Banat Sîrbesc”) şi raionul Timocului Superior (care în prezent aparţine Bulgariei). Bineînţeles că România ar fi putut pretinde la provinciile amintite mai sus, or, primogenitura poporului român pe aceste pămînturi este incontestabilă şi recunoscută de către majoritatea istoricilor din lume (specialişti în materie). Marea Unire de la 1 decembrie anul 1918 însă a vizat numai acele teritorii care au aparţinut un timp îndelungat (din punct de vedere politico-administrativ) vreo uneia din fostele ţări româneşti.

România pe parcursul anului 1919 (între 22 mai şi 18 august) a procedat la ocuparea temporară a Pocuţiei şi a satelor româneşti din Transcarpatia unde au fost introduse unităţile diviziei a opta de infanterie de sub comanda generalului Iacob Zadic. În manifestul adresat populaţiei locale se sublinia că trupele româneşti sînt venite pentru ca să „...restabilească ordinea şi liniştea internă..., să împăciuiască spiritele populaţiei răzvrătite de acolo”[16]. România însă a refuzat incorporarea lor şi le-a retrocedat Poloniei şi Cehoslovaciei (ţări cărora le-au aparţinut aceste regiuni în perioada interbelică) imediat ce pericolul anarhiei şi dezordinii s-a îndepărtat.

În această ordine de idei merită de menţionat faptul că Bucureştiul nu a răspuns invitaţiei din partea Germaniei de a prelua aceste teritorii nici în anii 1938 şi 1939 cînd Polonia şi Cehoslovacia au dispărut de pe harta Europei. La fel s-a procedat şi în cazul Banatului sîrbesc pe care Hitler după ce a distrus Iugoslavia în anul 1941 era de acord să-l cedeze Romîniei. Chiar şi Transnistria, aflată între anii 1941-1944 sub administraţie militară românească, nu a fost anexată la Regatul Român.

Ucraina Sovietică a moştenit de la Rada Centrală şi Directoratul lui Petliura pretenţiile teritoriale faţă de România şi, în special faţă de Basarabia şi Bucovina. Aceste revendicări au oglindite în poziţia Moscovei în problema dată. La mijloc se aflau considerente de ordin geopolitic şi nicidecum etnic. Interesele reale ale URSS în această zonă au fost expuse foarte clar de către aşa zisul „grup de iniţiativă” (alcătuit din bolşevici de origine din Basarabia (însă nu moldoveni, ci mai ales evrei)) condus de către renumitul criminal-recidivist Gr. I. Kotovski. Este interesant faptul că interesul geopolitic al Moskovei se axa anume asupra Basarabiei de Sud (care putea să servească drept cap de pod spre Balcani) şi Bucovinei (poarta spre Europa Centrală), adică acele teritorii care au fost anexate la RSS Ucraineană în anul 1940[17].

În constituţia RASSM era stipulat articolul care sublinia că hotarul de asfinţit al acestui subiect autonom al RSS Ucrainene este rîul Prut, iar la sud – braţul Chilia al deltei Dunării şi Marea Neagră. În nota ultimativă a guvernului sovietic de pe data de 26 iunie 1940 adresată guvernului regal al României (cunoscută în istorie sub denumirea de „Ultimatumul lui Molotov”), se menţiona în calitate de motiv principal: „reunirea poporului ucrainean din Basarabia (cică majoritar!) la Ucraina-mamă”.

Este foarte semnificativ faptul că bolşevicii au acceptat relativ uşor independenţa Finlandei, ţărilor Baltice şi a Poloniei (care au fost şi ele odată gubernii ruseşti), însă nicidecum nu au vrut să recunoască unirea Basarabiei cu Ţara. Aceasta este cea mai grăitoare dovadă despre uriaşa importanţă geo-strategică a acestei provincii româneşti pentru Rusia Sovietică.

(va urma)

A. Savin

[1] Casus foederis: obligaţia de a-ţi îndeplini datoria de aliat în caz de intrare în război a partenerilor de alianţă.

[2] Monarhie dualistă: ţară formată din două state practic independente care sînt unite printr-un singur monarh şi minimum de instituţii comune (în cazul Austro-Ungariei – finanţele, apărarea şi politica externă).

[3] Doctrina „junilor turci” (organizaţie naţionalistă turcă  de la începutul secolului XX) care prevedea unirea sub egida Turciei a tuturor popoarelor turanice. Marele Turan urma să se întindă de la Balcani – pînă în Iakutia.

[4] Este vorba de articole de vestimentaţie ale portului naţional rusesc: şarovari – pantaloni largi, kosovorotka – cămaşă cu poale lungi şi fără guler.

[5] Călcîi alui Ahile: sinonim al unui loc vulnerabil. Conform legendei, Ahile (născut de către o zeiţă în urma unei legături amoroase cu un muritor de rînd) a fost scăldat de maică-sa într-un rîu subteran apele căruia aveau proprietaţi magice. În urma acestei „băi”, Ahile a devenit absolut invulnerabil pentru tot felul de arme, cu excepţia călcîiului de care l-a ţinut mama atunci cînd l-a scăldat. În timpul asediului Troiei, o săgeată înveninată i s-a înfipt în acest călcîi şi de acolo i s-a tras moartea (precumi-a prezis oraculul din Delphi).

[6] Regăţeni: denumirea romînilor din „Regatul vechi”, adică din teritoriile care s-au unit în timpul „Micii Uniri” din anul 1859 (Muntenia şi Moldova de la vest de Prut).

[7] Rada: din limba ucraineană – consiliu, sfat (în rusă acelaşi „soviet”). Rada Centrală ucraineană era echivalentul „Sfatului Ţării” din Basarabia sau a Sovietului deputaţilor muncitorilor, soldaţilor şi marinarilor din Petrograd (denumirea de atunci a Sankt-Petersburgului).

[8]Mahno a fost ideologul şi conducătorul mişcării naţional-anarhiste ideile căruia au fost foarte populare printre ţăranii ucraineni. Centrul acestei „volniţe” era oraşul Guleai-Pole din Zaporojie. Deviza lui Mahno a fost: „Bate-i pe albi pînă ce nu sevor înroşi şi pe roşii – pînă ce nu se vor albi!”

[9]Aceste pogromuri au fost descrise de către scriitorul Isaac Babel în renumita sa carte „Prima armată de cavalerie” (se are în vedere armata lui S. Budionîi în care Babel a fost comisar).

[10] Deac Augustin, „Din istoria Ucrainei. Ţara de Margine”, editura „Europa Nova”, Bucureşti, 2001, p. 185.

[11] Ziarul “România Nouă”, Chişinău, anul II, nr. 52 din 22 martie 1918.

[12] Vezi lucrarea lui Gruşevski Mihail „Iliustrirovanaiai istoria Ucrainî”, edutura „Bao”, Doneţk, a. 2003.

[13] Despre aceste teorii şi argumentele pro şi contra am pomenit în articolele precedente unite sub acelaşi generic.

[14] Deac Augustin, operă citată, p.218.

[15] Nistor I. Ion, „”Problema ucraineană în lumina istoriei”, editura „Septentrion”, Rădăuţi, a.1997, p. 211.

[16] Deac Augustin, operă citată, p.219

[17] Bejan Vlad, Românii din Transnistria. Realităţi istorice şi contemporane, editura „Terra Nostra”, Iaşi – 2003, p. 150.