„CLIPA SIDERALĂ” A UCRAINEI - CÎRDĂŞIA SOVIETO-GERMANĂ

(vezi partea a III-a...)

În anul 1933, după venirea la putere a lui Hitler în Germania[1], pentru toţi politicienii lucizi a devenit clară inevitabilitatea unei noi conflagraţii mondiale. Asemenea oameni politici în Europa interbelică însă erau foarte puţini (printre ei se numărau I. Stalin şi W. Churchill). Liderii vechilor democraţii occidentale, asemeni struţului speriat care-şi ascunde capul în nisip, nu doreau să vadă acest lucru, sperînd să canalizeze agresivitatea naziştilor spre Răsărit unde se afla cel mai periculos duşman (după părerea lor) al Apusului - Uniunea Sovietică.

De altfel, însuşi Hitler le-a dat toate motivele să creadă că anume în această direcţie s-ar fi aflat obiectul intereselor vitale ale Germaniei. În cartea sa „Mein Kampf” („Lupta mea”)[2], fhurerul[3] german declara răspicat că Răsăritul este unicul loc în care cel de-al III-lea Reich[4] îşi poate găsi mult rîvnitul „Lebensraum[5]” („spaţiu vital”). Un loc deosebit în această ordine de idei îl ocupa Ucraina cu bogatele sale soluri de ciornoziom şi resurse mineraliere (cărbune cocsificabil, minereu de fier şi multe altele).

Hitler, deşi nu avea studii superioare şi nici cunoştinţe mai mult sau mai puţin sistematizate în vre-un domeniu oarecare, a învăţat foarte bine lecţiile pe care istoria le-a dat Germaniei. Este vorba de imposibilitatea unui război pe două fronturi. Despre pericolul mortal pe care îl prezenta un asemenea scenariu pentru statul german i-a preîntîmpinat pe succesorii săi „cancelarul de fier”[6] Otto von Bismarck (arhitectul unificării Germaniei) încă în secolul XIX.

Efreitorul[7] devenit cancelar a procedat la inducerea în eroare a occidentalilor, afişîndu-şi demonstrativ intenţiile sale belicoase faţă de URSS. În aşa mod el a reuşit să încalce nepedepsit prevederile tratatului de pace de la Versailles[8] care nu permiteau reînarmarea şi remilitarizarea Germaniei. Joseph Goebbels, ministrul propagandei celui de-al III-lea Reich, spunea cu o ocazie oarecare că minciuna este cu atît mai credibilă, cu cît este mai gogonată şi mai des repetată. Hitler a înţeles foarte bine acest adevăr şi a reuşit de minune să-l folosească în relaţiile sale cu Occidentul (pentru care un război sovieto-german a devenit o adevărată obsesie).

De fiecare dată cînd Hitler dorea să obţină concesii de la Anglia şi Franţa, el invoca ameninţarea dinspre Răsărit şi de fiecare dată acest „bluf”[9] acţiona fără refuz. Miopia Apusului care nu dorea să vadă riscurile cedărilor în faţa Germaniei naziste a avut şi o altă explicaţie decît teama faţă de bolşevism. Este vorba despre frica europenilor faţă de un nou război mondial care după consecinţele sale putea fi cu mult mai distructiv decît Primul Război Mondial[10].

Cînd a devenit clar că Hitler nici nu are de gînd să împlinească aşteptările Vestului în ceea ce priveşte confruntarea sa cu Moscova, era prea tîrziu. Hitler nu mai avea nevoie de acordul celorlalte ţări pentru o acţiune sau alta a Germaniei pe plan extern sau intern. În vara anului 1939, Wermacht[11]-ul a devenit cea mai puternică armată terestră din Europa, de rînd cu Luft-waffe[12] şi trupele blindate germane.

După „anschluss”[13]-ul Austriei, anexarea regiunii cehe a munţilor Sudeţi şi a portului lituanian Klaipeda (Memel), cel de-al III-lea Reich a atins limita cedărilor din partea Occidentului. Trecerea acesteia ducea în mod inevitabil la declanşarea unui război, căci Polonia nu ar fi mers nici odată la cedarea Gdansk-ului (Danzig) şi Coridorului Baltic[14], iar Franţa – a Alsaciei şi Lotaringiei (regiuni care erau şi ele revendicate de către Germania nazistă).

Pentru a-l intimida pe Hitler, Apusul a înscenat tratative cu Uniunea Sovietică în privinţa încheierii unei alianţe militare cu caracter defensiv. Fhurerul, însă, cu intuiţia sa diabolică, a simţit că ele sînt duse numai de formă. El a înţeles şi faptul că Stalin era un politician pragmatic care era gata să renunţe în orice moment la frazeologia sa antifascistă în caz dacă i s-ar fi făcut propuneri corespunzătoare. Hitler nu a întîrziat să se folosească de şansa oferită şi l-a trimis la Moscova pe ministru său de externe Joachim von Ribbentropp cu proiectul unui pact care prevedea împărţirea Europei Răsăritene în sfere de influenţă.

Acest tratat a intrat în istorie sub denumirea de „Pactul Ribbentropp-Molotov”, deşi mai degrabă trebuia să fie numit „Pactul Stalin-Hitler”. El viza restabilirea „de facto”[15] a hotarelor de pînă la anul 1914. Eufemismul „Pact de neagresiune reciprocă” nu trebuia să înşele pe nimeni, căci intenţiile adevărate ale celor doi dictatori erau bine cunoscute. Tratatul a fost iscălit pe data de 23 august 1939 şi numai după o săptămînă a izbucnit cel de-al II-lea Război Mondial.

După cum se ştie, pe lîngă documentul dat publicităţii, a mai existat şi un protocol adiţional-secret în care cărţile erau date pe faţă, deşi se foloseau termini mai mult sau mai puţin diplomatici (precum: „recunoaşterea intereselor preponderente a unei părţi” şi „dezinteresarea” alteia într-o zonă sau alta). Această înţelegere criminală viza nemijlocit Ucraina, căci conform prevederilor protocolului adiţional-secret, Uniunea Sovietică a anexat teritorii care ulterior au fost incluse în componenţa RSS Ucrainene. Este vorba de Galiţia Orientală, Bucovina de Nord, ţinutul Herţa[16] şi acele raioane ale Basarabiei care au fost smulse abuziv de la RSS Moldova în vara anului 1940.

GALIŢIA sau „TIMEO DANAOS ET DONA FERENTES”

(mă tem de greci, chiar cînd fac daruri)

Intervalul dintre anii 1939-1940 a fost timpul cînd a avut loc cea mai mare creştere teritorială a Ucrainei. RSS Ucraineană şi-a mărit teritoriul cu mai mult de 142 de mii de kilometri patraţi (de la Polonia – circa 88, iar de la România – în jur de 54 de mii de kilometri patraţi). În componenţa ei au fost incluse (după un simulacru de „alegeri” şi „consultaţii a întregului popor”) teritoriile Galiţiei Orientale şi unele raioane pur poloneze (precum cele ale oraşelor Przemysl şi Lubaczow)[17]. Circa 1,4 milioane de polonezi care locuiau în aceste teritorii au fost deportaţi în Siberia şi Asia Centrală de către autorităţile sovietice.

Aceeaşi soartă au avut-o şi sute de mii de ucraineni apuseni învinuiţi de apartenenţă la păturile sociale duşmănoase puterii sovietice şi de activitate subversivă împotriva URSS. Foarte mulţi dintre ei au pierit de foame şi boli în acest exil forţat sau au fost împuşcaţi de către zbirii lui Stalin în subsolurile NKVD[18]-ului şi în hecatombele de genul celor de la Katîni. Prima senzaţie de euforie prilejuită de eliberarea de sub dominaţia poloneză s-a schimbat rapid cu o deşteptare foarte dureroasă la cruda realitate.

Anexare Galiţiei Orientale s-a dovedit a fi foarte incomodă atît pentru Uniunea Sovietică cît şi, mai apoi, pentru Ucraina independentă. Ea a fost un adevărat cal troian pentru „beneficiari”, căci şi-au spus cuvîntul diferenţele civilizaţional-confesionale. Spre sfîrşitul secolului XVI, În fosta Rusie Galiciană (ulterior numită Galiţia) s-a răspîndit erezia uniată, pe cînd în restul pămînturilor populate de către slavii răsăriteni a continuat să domine Ortodoxia.

Numeroşii adepţi ai Patriarhatului Rusiei care au mai rămas în regiune au fost nevoiţi să o părăsească împreună cu armata rusă în retragere încă în anul 1915 sau au fost supuşi unui adevărat genocid de către armata austro-ungară şi naţionaliştii uniaţi locali. Aflarea Galiţiei în componenţa Poloniei în perioada interbelică nu a făcut decît să întărească stările de spirit anti-ruseşti din mediul cercurilor naţionaliste ale ucrainenilor apuseni (conduse de către Stepan Bandera care suferea de o rusofobie de-a dreptul patologică).

Încă fondatorii şcolii geopolitice ruseşti (N. Danilevski, R, Fadeev ş.a.) au preîntîmpinat nu o dată împotriva unei eventuale incorporări al acestui fief al Apusului în cadrul Rusiei, deoarece istoria a demonstrat că orice coabitat inter-civilizaţional este imposibil. Ei au exemplificat aceasta prin încercarea nereuşită de incorporare în componenţa Imperiului Rus a Poloniei Centrale[19] (or, polonezii au fost întotdeauna romano-catolici fervenţi). Pe tot parcursul acestui experiment (care a durat mai bine de un secol) polonezii s-au răsculat şi au complotat de nenumărate ori împotriva Moscovei, pricinuindu-i mari prejudicii atît pe plan intern, cît şi extern.

Galiţia incorporată în cadrul URSS s-a dovedit şi ea un cal troian al Occidentului în interiorul Uniunii Sovietice. Din rîndul naţionaliştilor indigeni nemţii au recrutat divizia SS „Galicina” care s-a „proslăvit” prin masacrele populaţiei ruse, poloneze şi evreieşti din regiune în timpul războiului germano-sovietic din anii 1941-1945. Tot în această zonă s-a manifestat cea mai înverşunată mişcare de gherilă[20] anti-sovietică după eliberarea Ucrainei Apusene de sub ocupaţia germană în anul 1944 de către Armata Roşie. Ultimele focare de rezistenţă ale UNA-UNSO[21] au fost lichidate de către trupele sovietice abia în anii `60 ai secolului trecut.

După proclamarea independenţei de stat de către Ucraina în anul 1991, Galiţia a devenit centrul politic al tînărului stat. „Zapadiane”[22] reuşesc de minune să folosească şantajul în calitate de armă politică. Ei ameninţă Kievul cu secesiunea de fiecare dată cînd acesta încearcă să ducă o politică mai conciliantă faţă de Moscova (pe plan extern) şi faţă de minorităţile naţionale (pe plan intern). Este interesant de menţionat faptul că ponderea politică majoră a Galiţiei pe scena politică nu corespunde nici pe departe cu cea economică care este total insignifiantă în raport cu celelalte regiuni ucrainene.

Între anii 1945-1951 mai au loc ultimele schimbări de hotar şi achiziţii teritoriale ale Ucrainei în această regiune. Este vorba de retrocedarea în anul 1945 a oraşelor Przemysl şi Lubaczow Poloniei „frăţeşti” (devenită şi ea socialistă după cîrdăşia de la Ialta din iarna anului 1945[23]) şi un schimb echivalent de teritorii în raionul oraşelor Bielz şi Huriv (anul 1951).

RUTENIA

În acelaşi an de graţie 1945, în componenţa Ucrainei este inclusă şi regiunea Transcarpatiei (zisă şi Rutenia) care în perioada interbelică a făcut parte din Cehoslovacia. Această regiune a fost odată un tot întreg cu Maramureşul românesc şi alcătuia o singură unitate administrativă în componenţa voievodatului Transilvaniei. Ea se caracterizează printr-o componenţă naţională nemaipomenit de pestriţă. Aici locuiesc, pe lîngă majoritatea ruteană (care se subîmparte în mai multe grupuri etnice), români, unguri, cehi, slovaci, polonezi, evrei şi ţigani. Pînă la război aici locuia şi o numeroasă colonie germană. Nici palitra confesională nu este mai omogenă: ortodocşi, catolici, uniaţi, reformaţi calvinişti, luterani şi iudei s-au amestecat într-un ciudat amalgam.

Rutenii ortodocşi (majoritari) nici odată nu au manifestat simpatie faţă de vecinii lor galiţieni uniaţi cu rusofobia lor patologică. Transcarpatia, de la bun început a gravitat înspre Moscova şi a devenit după obţinerea independenţei o adevărată durere de cap pentru „nezalejnicii”[24] de la Lvov şi Kiev, votînd în bloc cu regiunile rusofone din Sudul şi Estul Ucrainei.

Un pericol foarte mare pentru securitatea hotarelor ucrainene în zonă îl prezintă iredentismul maghiar. Or, în Transcarpatia locuiesc circa 200 de mii de unguri care nici odată nu vor uita că această regiune timp de aproape un mileniu a făcut parte din „Coroana Sfîntului Ştefan”[25]. De altfel, pe harta editată la Budapesta cu prilejul sărbătoririi „Ungariei Milenare”, Transcarpatia este arătată ca teritoriu ancestral unguresc (la fel ca şi Transilvania, Slovacia, Voivodina, Banat, Croaţia, Bosnia şi Burgenland[26]), iar oraşele regiunii sînt scrise în transcripţia maghiară (Ujvarosh-Ujgorod, Munkaci-Mukacevo etc.).

„CADOUL” LUI HRUŞCIOV.

În anul 1953 moare Stalin şi pe scara ierarhică sovietică se începe ascensiunea celui mai scîrbos personaj al istoriei sovietice – Nikita Hruşciov (analog al acestuia în perioada post-sovietică, după prejudiciile pe care le-a adus statului său, a fost Boris Elţin). Pe timpul vieţii stăpînului său el i-a fost în calitate de bufon şi saltimbanc. În adîncul sufletului, Hruşciov îl ura de moarte şi îl invidia pe Stalin, de aceea după moarte acestuia el a încercat, asemeni faraonilor egipteni[27], să nimicească orice amintire despre marele său predecesor.

Pe timpurile lui Stalin, Hruşciov a fost o habă de vreme şi prim-secretar al organizaţiei de partid din Ucraina unde s-a „proslăvit” prin faptul că a îndeplinit cu atîta rîvnă ordinele primite din Kremlin, încît a „supraîmplinit” cu mult planul la represalii. Moartea a zeci de mii de oameni nevinovaţi în Ucraina se află pe conştiinţa acestui clovn sîngeros. După decesul lui Stalin, Hruşciov s-a grăbit să dea toată vina pe acesta. Probabil, pentru a-şi răscumpăra culpa sa faţă de poporul ucrainean, Hruşciov, în anul 1954, în timpul unei vizite în această republică, făcută cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la Rada de la Pereiaslav[28], i-a dăruit Ucrainei Crimeea.

Pînă la această dată peninsula a făcut parte din Federaţia Rusă şi, iniţial, a avut statutul de republică autonomă a tătarilor din Crimeea. În anul 1944, aceştia sînt învinuiţi de colaboraţionism cu ocupanţii germano-fascişti şi deportaţi în Siberia şi Asia Mijlocie (ca şi alte popoare sovietice din Povolgia şi Caucazul de Nord[29]). Deportaţi de pe peninsulă au fost , în afară de tătari, grecii pontici[30], coloniştii germani şi karaimii[31]. În locul lor au fost aduşi locuitori ai altor regiuni ale Uniunii Sovietice, cu preponderenţă ruşi.

Este interesant de menţionat faptul că în „luna de miere” a relaţiilor sovieto-israeliene (anii 1947-1948), a existat proiectul creării pe teritoriul Crimeei a unei republici autonome pentru evreimea sovietică. Dar, cum evreii nu au dorit să-şi transforme ţara într-un port-avion ne-imersionabil al URSS, Stalin („fidel” cuvîntului dat) le-a dat acestora autonomie teritorială, numai că ...în Siberia (unde şi de astăzi mai există „Regiunea Autonomă Evreiască” în care, de altfel, evreii demult nu mai locuiesc)!

Crimeea nici odată nu a fost legată cu Ucraina , nici geografic şi nici economic. Cu atît mai mult în prezent cînd Ucraina trece printr-o perioadă foarte grea a istoriei sale nu numai din punct de vedere politic, ci şi economic. În staţiunile balneare din sudul peninsulei se odihnesc cu precădere turişti din federaţia Rusă. Mijloacele necesare pentru dezvoltarea Crimeei le are aceeaşi Rusie şi nicidecum Ucraina. Regiunea este pur şi simplu înţesată de baze militare de uscat şi maritime ruseşti, deoarece peninsula are o importanţă şi poziţie strategică extraordinară, însă nu pentru Ucraina (care oricum nu are resursele necesare pentru a o valorifica), ci pentru Rusia. Golful Sevastopolului este unicul adăpost natural pentru flota militar-maritimă a Rusiei la Marea Neagră[32].

„Cadourile” făcute Ucrainei de către Stalin şi Hruşciov  sînt, de fapt, nişte mine cu efect întîrziat pentru statalitatea ucraineană independentă. Ele pot exploda în orice moment. Detonator al acestei explozii poate servi un impuls din afară (venit din partea Moscovei). Mai degrabă însă este posibil că el va veni din interior. Aceasta poate avea loc în urma înrăutăţirii situaţiei social-economice în aceste regiuni sau a celei etno-lingvistice (în cazul forţării procesului de „ucrainizare” a regiunilor alolingve).

Deci, în urma transformărilor teritoriale care au avut loc între anii 1945-1954, Ucraina a avut o creştere teritorială de peste 38.000 de kilometri patraţi (dintre care 26.100 – Crimeea şi 12.000 – Transcarpatia) şi a atins suprafaţa contemporană de 603.700 de kilometri patraţi. Din acest teritoriu, doar jumătate este unul etnic ucrainean[33] pe cînd restul – al altor naţionalităţi şi grupuri etnice. În ciuda situaţiei etno-lingvistice foarte complicate din propria lor ţară, naţionaliştii ucraineni înaintează pretenţii teritoriale la toate statele care au avut neşansa să se învecineze cu Ucraina:

-          Regiunile Kursk, Voronej, Rostov, ţinuturile Krasnodar şi Stavropol care aparţin Federaţiei Ruse.

-          Regiunile Brest, Pinsk şi Polesie ale Bielorusiei.

-          Teritoriul voievodatelor poloneze Chelm, Zamosc, Przemysl, Rzeszow şi Krosno.

-          Raioanele de Nord ale Republicii Moldova (nemaivorbind de cele de pe malul stîng al Nistrului).

-          Regiunile de graniţă ale Slovaciei.

-          Teritoriul deltei Dunării, raioane ale Maramureşului şi Bucovinei de Sud care aparţin României.

-          Raioanele limitrofe ale Ungariei.

Aceste regiuni sînt indicate în atlasele istorice şi geografice şcolare editate de către Kiev, ca fiind teritorii etnice ucrainene, iar denumirile localităţilor sînt date în varianta lor ucraineană. Mărirea teritorială a Ucrainei nu a dus decît la acutizarea problemelor care stau în faţa acestei ţări. Aceasta se manifestă în primul rînd în reliefarea tot mai pronunţată a sinclinalelor geopolitice de-a lungul hotarelor etno-lingvistice şi confesionale care s-au format în urma achiziţiilor teritoriale ale Kievului (vezi articolul „Problemele geopolitice interne ale Ucrainei” publicat pe site-ul nostru). Ele, asemeni celor tectonice, ameninţă înseşi existenţa de mai departe a statului ucrainean independent şi a integrităţii sale teritoriale.

A. Savin

[1] În anul 1933, Hitler este numit în funcţia de reichscancelar (prim-ministru) al Germaniei de către preşedintele Hindenburg. Cu alte cuvinte, Hitler a ajuns la putere pe o cale absolut legală, în conformitate cu constituţia Republicii de la Weimar (o altă denumire a Germaniei între anii 1918-1934). În anul 1934, însă, după moartea preşedintelui Hindenburg, el a uzurpat puterea şi a lichidat instituţiile democratice, transformînd Germania într-un stat cu un regim totalitar fascist.

[2] Aceasta era „biblia” naziştilor în care Hitler şi-a expus planurile sale de cucerire a lumii şi de instaurare a noii ordini mondiale.

[3] Fhurer: din limba germană „conducător”, titlu pe care şi l-a luat Hitler după venirea sa la putere.

[4] Cel de-al III-lea Reich (din limba germană „cel de-al III-lea Imperiu”): – o altă denumire a Germaniei naziste. În concepţia fhurerului german, primul imperiu a fost cel medieval fondat de către Frederic al II-lea Barbarossa; al doilea – cel fondat de către Otto von Bismarck, iar cel de-al treilea (zis şi „milenar) - cel nazist.

[5] Lebensraum („spaţiu vital”): - noţiune geopolitică inventată de către fondatorii şcolii geopolitice germane (Ratzel, Kjellen şi Haushofer) şi care ar fi însemnat spaţiul teritorial necesar pentru supravieţuirea şi dezvoltarea unei naţiuni.

[6] Cancelarul de fier: poreclă dată de către contemporani eminentului om politic german Otto von Bismarck pentru tenacitatea şi duritatea sa în lupta pentru atingerea scopurilor pe care şi le punea în faţă.

[7] Adolf Hitler în timpul Primului Război Mondial a plecat voluntar pe front (de menţionat că nu în armata Austro-Ungariei, al cărei cetăţean era, ci în cea germană, deoarece el împărtăşea ideile pan-germanismului şi detesta monarhia habsburgică) unde a fost decorat cu cîteva cruci de fier (distincţie pentru vitejie în armata germană care se decerna numai în cazuri excepţionale) şi a ajuns pînă la gradul de efreitor (în armata germană - unter-ofiţer).

[8] Tratatul de pace de la Versailles a pus punctul Primului Război Mondial în care Germania a suferit înfrîngere. Prevederile acestui tratat interziceau Germaniei să aibă o armată mai mare de o sută de mii de oameni (fără flotă, aviaţie, blindate şi artilerie grea) şi o obligau să procedeze la conversia industriei sale militare.

[9] Bluf: termin folosit în jocul de cărţi şi înseamnă inducerea în eroare a adversarului.

[10] Prin aceasta se explică întîlnirea triumfală pe care i-au făcut-o englezii lui N. Chamberlain după ce acesta a iscălit tratatul ruşinos de la Munchen care a însemnat trădarea Cehoslovaciei. La drept vorbind, premierul englez se aştepta să fie linşat şi nu ovaţionat de către plebea londoneză.

[11] Wermacht: armata de uscat a Germaniei naziste.

[12] Luftwaffe: aviaţia de război germană.

[13] Anschluss: din limba germană „reunire”. Se avea în vedere unirea celor două state germane – Germania şi Austria într-un singur stat. Anschluss-ul a fost interzis printr-un articol special al tratatului de pace de la Versailles.

[14] Este vorba de fîşia îngustă de pămînt care dezenclava Polonia la Marea Baltică.

[15] În diplomaţie şi jurisprudenţă sînt foarte des întîlniţi termenii „de jure” şi „de facto”. Ei ar însemna, respectiv: „de formă” (formal), „după litera legii” şi „de fapt” (în realitate).

[16] Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa (anexate de la România) nu au aparţinut niciodată Rusiei. Ucraina în prima sa perioadă de independenţă (anii 1918-1919) a recunoscut hotarul de pe Nistru cu România şi, implicit, actul Unirii cu Ţara a Basarabiei şi Bucovinei.

[17] La teritoriile anexate de la România ne vom referi în capitolul următor.

[18] NKVD: „Comisariatul Poporului din Uniunea Sovietică pentru Afacerile Interne” – un fel de MAI al Uniunii Sovietice în perioada interbelică care a fost instrumentul principal al represiunilor staliniste.

[19] Merită de menţionat faptul că, iniţial, polonezii au avut parte de un statut autonom nemaipomenit de larg („Împărăţia Poloneză”), statut pe care cei aflaţi sub stăpînirea Prusiei şi Austriei nici nu puteau să viseze. Din cauza răscoalelor lor repetate, ei au fost privaţi de el şi „Împărăţia Poloneză” a fost s-a transformată în „Ţinutul de pe Vistula” cu un statut similar al restului guberniilor ruseşti.

[20] Gherilă: din limba spaniolă “luptători”, aici – mişcare de partizani.

[21] UNA-UNSO: organizaţii paramilitare ale naţionaliştilor radicali din Ucraina Apuseană. În perioada descrisă ele au fost conduse de către Stepan Bandera care după război, aflîndu-se în emigraţie, a fost omorît de către agenţii KGB. UNA-UNSO reînviate după „perestroika” gorbaciovistă au fost implicate în mai toate conflictele locale din spaţiul fostei URSS unde aveau ocazia să se lupte împotriva trupelor ruseşti. Excepţie a făcut conflictul din Transnistria unde ele au luptat cot la cot cu mercenarii veniţi din Rusia de partea regimului separatist din Tiraspol împotriva forţelor de ordine ale Republicii Moldova.

[22] Zapadiane: poreclă dată naţionaliştilor ucraineni din Galiţia.

[23] La Ialta, între 4-11 februarie 1945 a avut loc ce-a de-a doua conferinţă la nivel înalt a celor trei mari puteri (URSS, Marea Britanie şi SUA) a coaliţiei anti-hitleriste. La această conferinţă, aliaţii anglo-americani (în persoana liderilor acestor ţări W. Churchill şi F. D. Roosevelt au recunoscut „de facto” Europa de Răsărit (inclusiv Polonia şi România) drept sferă de influenţă sovietică.

[24] Nezalejnici: poreclă dată naţionaliştilor ucraineni radicali din Ucraina Apuseană (cărora li se mai spune şi „zapadiane”).

[25] „Coroana Sfîntului Ştefan” – o altă denumire a Ungariei în perioada regalităţii (acest stat după forma sa de guvernămînt astăzi este republică). Ştefan I Arpad i-a creştinat (după ritul romano-catolic) pe unguri în anul 1001. În anul 2001, ungurii au sărbătorit cu mare fast această aniversarea unui mileniu de la creştinare (iată de unde provine denumirea de „Ungaria Milenară”).

[26] Burgenland: pămînt federal (land) care pînă în anul 1918 a făcut parte din „Coroana Sfîntului Ştefan”, iar după plebiscitul petrecut în anul 1919 a devenit parte componentă a Austriei.

[27] Faraonul Amenhotep al IV-lea a încercat, sub influenţa sfetnicilor săi evrei, să introducă monoteismul şi şi-a schimbat numele în Ahetaton (Fiul lui Aton). După moartea sa, însă, s-a revenit la vechea credinţă politeistă şi orice amintire despre faraonul eretic a fost ştearsă: statuile sale au fost nimicite, basoreliefurile – rase, papirusurile cu numele său – arse.

[28] În timpul Radei (adunare reprezentativă) de la Pereiaslav di anul 1654, avută loc sub conducerea lui Bogdan Hmelniţki, s-a luat hotărîrea de alipire a Ucrainei la Rusia.

[29] Românii dintre Prut şi Bug cît pe ce nu au avut şi ei aceeaşi soartă. După unele informaţii, ei au fost salvaţi de către Kosîghin care a intervenit pe lîngă Stalin pentru a nu fi deportaţi.

[30] Greci pontici: urmaşii coloniştilor greci de pe litoralul Mării Negre care au venit aici încă de pe timpurile antice şi bizantine.

[31] Karaimi: sectă iudaică care a locuit timp de secole în Crimeea.

[32] Porturile Novorosiisk şi Tuapse care sînt privite ca nişte alternative ale Sevastopolului, de fapt nu-l pot înlocui, deoarece nu dispun de adăposturi naturale, iar reamenajarea lor ar costa mult prea scump pentru a îndreptăţi asemenea cheltuieli.

[33] Teritoriul etnic ucrainean a fost delimitat destul de clar în anul 1917 de către Guvernul Provizoriu cînd a fost creată Autonomia Ucraineană. Reamintim că în cadrul ei intrau numai guberniile Cenigov, Volîni, Podolia, Kiev şi Poltava.