Problema comună este una – separatismul. Diferenţa constă în primul rînd în vechimea ei, pentru Cipru ea fiind de 30 de ani, iar pentru Republica Moldova – «doar» de 12 ani. Mai sînt şi altele, însă la ele, precum şi la soluţiile posibile, ne vom referi pe parcurs.

Nordul gordian Cipriot: puţină istorie

Republica Cipru este o mică ţară insulară aşezată în bazinul mediteranean, la echidistanţă de ţărmurile Europei, Africii şi Asiei. Datorită acestei aşezări economico-geografice, ţara a servit drept obiect de dispută între marile imperii încă din cele mai vechi timpuri.

Aici au stăpînit rînd pe rînd egiptenii, hitiţii, asirienii, perşii, macedonenii, ptolemaizii, laghizii şi seleucizii elenişti, fenicienii, romanii, bizantinii, arabii, cruciaţii, luzignanii francezi, Republica Sfîntului Marcu (Veneţia), Imperiul Otoman şi, «ad finem» - Marea Britanie.

Din cele mai vechi timpuri insula a fost valorificată şi colonizată de către elini (într-o măsură mai mică de către fenicieni). Aceştia, fiind navigatori şi comercianţi înnăscuţi, au apreciat la justa valoare avantajele pe care le oferea aşezarea insulei la interferenţa a trei continente şi apropierea de civilizaţiile Orientului Apropiat (sumero-babiloniană, hitită, egipteană, siro-feniciană şi iudaică).

Ciprul s-a creştinat de timpuriu, aflîndu-se aproape de Palestina şi fiind timp îndelungat în orbita bizantină şi adoptînd ritul ortodox. Ortodoxia domină net pînă în prezent, deşi catolicii (cruciaţii, luzignanii şi veneţienii) şi musulmanii (arabii şi turcii) care au stăpînit insula mai bine de trei secole au depus eforturi colosale şi susţinute de a-i converti pe ciprioţi la confesiunile lor.

Comunităţi etnice pe insula Afroditei

În afară de greci, pe insulă se mai găseşte şi o substanţială minoritate turcă (circa 18%) care confesează islamul de orientare sunită. Ea îşi are începuturile încă în anul 1571 cînd a fost marcată cucerirea Ciprului de către Imperiul Otoman. La început, turcii s-au dovedit a fi destul de toleranţi faţă de populaţia locală, dar după răscoala eteriştilor ei au procedat la represalii crunte faţă de greci.

Mii de ciprioţi, pentru a se salva, s-au convertit la islam, iar autorităţile centrale trimit pe insulă numeroşi colonişti din Anatolia. Ei au fost repartizaţi uniform pe întreaga suprafaţă a insulei sub formă de mici comunităţi compacte.

La sfîrşitul sec. al XIX-lea, Imperiul Otoman se asemăna cu o uriaşă balenă muribundă care era sfîşiată de vie de către rechinii din jur. Posesiunile sale africane erau demult pierdute (cu excepţia Libiei), iar cele balcanice se micşorau aidoma şagrinului.

În timpul Războiului Crimeii Turcia a fost salvgardată de către eforturile concertate ale Europei Occidentale care pentru nimic în lume nu ar fi admis Rusia pe malurile Bosforului. Dar mai apoi au urmat grave coliziuni între foştii aliaţi, şi în anii 1877-1878 Imperiul Otoman iarăşi s-a pomenit de unul singur faţă în faţă cu expansionismul rus.

Turcia, după cum şi era de aşteptat, a suferit înfrîngere. Trupele ruseşti s-au oprit la 5 km de «visul lor de aur» - Constantinopol (pronunţat de turcii peltici ca „istanbul”), în tîrguşorul San-Stefano. Imperiul Otoman a fost salvat din nou de către Occident. Flota britanică a intrat în Marea Marmara şi a ancorat în rada Cornului de Aur, iar trupele austro-ungare au fost concentrate în Galiţia. Rusia învingătoare, dar complet epuizată, a fost nevoită să-şi tempereze poftele.

Omniprezenţii britanici

După cum bine se ştie, caşcavalul doar în capcană este „pe degeaba”. «Prietenii» Turciei au jefuit-o mai abitir ca duşmanii. Austro-Ungaria va pune mîna pe Bosnia-Herzegovina şi sangeacul Novi-Pazar, iar Anglia – pe insula Cipru pentru ajutorul «dezinteresat» acordat acesteia în oprirea Rusiei. Otomanii şi-au păstrat suveranitatea formală asupra insulei pe care au pierdut-o în anul 1914 cînd ea a fost anexată la Imperiul Britanic.

Englezii s-au folosit de minune de principiul roman «divide et impera», menţinînd tensiunile interetnice pentru a-şi permanentiza aflarea lor în Cipru care a devenit pentru ei un adevărat port-avion de nescufundat. Această colonie le păzea căile de acces spre canalul de Suez.

După cel de-al II-a Război Mondial în lume se declanşează procesul de decolonizare. Acest proces a atins şi Ciprul. Majoritatea greacă s-a pronunţat pentru unirea cu Grecia („Enosis”), iar minoritatea turcă cerea divizarea insulei după principiul etnic, pentru ca mai apoi partea turcă să fie alipită la Turcia.

Începutul calvarului

Grecii declanşează în anul 1954 o mişcare de gherilă, sub conducerea colonelului Grivas. Ea a fost îndreptată atît împotriva colonialiştilor englezi, cît şi contra separatiştilor turci. În anul 1959 este semnat acordul de la Londra care pune sub suveranitate britanică bazele militare de la Akrotiri şi Dhekelia (circa 3% din teritoriul ţării). Turcia, Grecia şi Marea Britanie devin puteri-garant ale statului cipriot care şi-a proclamat independenţa în anul următor.

Între anii 1963-1964 pe insulă au loc ciocniri interetnice sîngeroase. În conflict au intervenit imediat Turcia şi Grecia. Pe insulă au fost dislocate forţe de menţinere a păcii ale ONU («căştile albastre»). Preşedintele statului cipriot, arhiepiscopul Makarios, a izbutit să menţină temporar unitatea ţării.

În această perioadă în Grecia se instaurează regimul dictatorial al «coloneilor negri». Dar timpul dictaturilor a trecut. Pentru a se menţine la putere, «coloneii negri» au hotărît să se folosească de miza cipriotă. În anul 1974 o parte din garda naţională greco-cipriotă, cu sprijinul declarat al Atenei, a săvîrşit o lovitură de stat, îndepărtîndu-l de la putere pe preşedintele constituţional Makarios şi a proclamat «Enosis».

Sciziunea în stil cipriot

Turcia a reacţionat prompt şi a debarcat în nordul insulei un desant de 40 de mii de militari. În Europa au avut loc primele epurări etnice din perioada postbelică. Peste 250 de mii de etnici greci s-au refugiat în sudul insulei, iar de acolo în nord au plecat circa 80 de mii de etnici turci. Ţara şi capitala sa, Nicosia, a fost divizată în două părţi de aşa-zisa «linie verde» care este şi astăzi un adevărat «zid berlinez» al Ciprului.

Această monstruoasă realizare a „geniului” militar desfigurează şi astăzi insula Afroditei. De ambele părţi ale liniei s-a ajuns la o aşa «puritate» etnică la care Hitler nici n-a visat. În nordul insulei a fost autoproclamat statul federativ al turcilor ciprioţi. În anul 1983 acesta s-a declarat independent, în frunte cu acelaşi Rauf Denktaş care s-a aflat la începuturile separatismului în această ţară.

Autoproclamata «Republică Turcă a Ciprului de Nord» (RTCN) nu este recunoscută pe arena internaţională decît de către Ankara care a hotărît cu această ocazie să-şi rezolve unele probleme. Pentru a scăpa de suprapopulaţia agricolă din Anatolia interioară, Turcia a repetat practica sultanilor şi a îndreptat în Ciprul de Nord mii de ţărani pauperizaţi din această regiune.

Partea grecească a insulei şi-a revenit foarte repede după şocul războiului civil. Ritmurile creşterii economiei naţionale au întrecut orice aşteptări. Ţara a devenit un adevărat paradis turistic şi investiţional pentru Europa Occidentală. Guvernul greco-cipriot a luat linia strategică spre aderare la Uniunea Europeană, avînd susţinerea Greciei care făcea deja parte din această organizaţie.

După colapsul URSS, în «off-shore»-ul greco-cipriot s-au scurs zecile de miliarde de dolari jefuite de către «oligarhii» de pe întreg spaţiul CSI. Monumentele antice şi medievale, de care abundă insula, clima caldă şi marea deosebit de blîndă – iată atuurile turistice ale Ciprului, pe care conducerea ţării a ştiut să le valorifice din plin.

Prin contrast, partea de nord a insulei a rămas cu mult în urma celei sudice. Psihoza militaristă, izolarea internaţională, îmbinată cu o politică fermă a Nicosiei oficiale de boicotare a nordului separatist, a dus la perpetuarea în regiune a sărăciei şi analfabetismului. Turcia, deşi a săvîrşit în ultimii ani un adevărat salt în toate domeniile, nu este în stare să-şi «sponsorizeze» în măsura cuvenită marionetele.

Încercări de soluţionare a conflictului

Republica Cipru a încercat în repetate rînduri să rezolve prin tratative diferendul cu partea turco-cipriotă, însă toate tentativele au eşuat. Rauf Denktaş nu acceptă nici o propunere alta decît confederalizarea insulei. Însă maximul la care sînt de acord să meargă comunitarii greci este federaţia. S-a creat un cerc vicios, din care se pare că nu există nici o ieşire.

În anul 2004 Republica Cipru este acceptată de către Uniunea Europeană. Concomitent, pe insulă a avut loc un referendum privitor la o eventuală reunificare a statului cipriot. Soluţia propusă de către forurile europene se asemăna însă ca două picături de apă cu memorandumul lui Kozak adresat Republicii Moldova şi regimului separatist de la Tiraspol şi de facto prevedea crearea unei confederaţii greco-turce.

De data aceasta grecii au fost aceea care au votat împotrivă, iar turcii – pentru. E foarte semnificativ faptul că Rusia i-a sprijinit pe grecii ciprioţi, condamnînd Occidentul pentru încercarea de a legitima regimul separatist din nordul insulei.

Ar mai fi de menţionat un fapt care ar trebui să fie luat la înarmare de orice ţară ce luptă împotriva maladiei separatismului. Nicosia oficială a impus un embargo total RTCN. Dacă cineva vizitează, fie cu scopuri turistice, fie cu altele partea nordică, apoi el nu va fi nici o dată primit pe teritoriul Republicii Cipru. Despre legături economice, financiare sau politice – nici vorbă!

Ciprul, totuşi nu e Moldova!

Cu toate similitudinile aparente, între Moldova şi Cipru există diferenţe colosale şi principiale. În primul rînd, republica noastră este practic enclavizată de către vecinii săi şi mai ales de Ucraina care susţine regimul criminal de la Tiraspol. Pentru această susţinere Chişinăul n-a dat nici un motiv Kievului or, minoritatea ucraineană din Moldova nu a fost marginalizată sau discriminată în drepturi.

Premisele conflictului de pe Nistru nu au purtat un caracter etnic, confesional sau civilizaţional ca în cazul Ciprului, ci mai degrabă geopolitic. Pentru etniile conlocuitoare din Moldova este caracteristică o unitate confesională aproape absolută. Chiar şi «turcii» noştri autohtoni – găgăuzii, sînt şi ei creştini-ortodocşi, ce să mai vorbim de ruşi sau aceiaşi ucraineni.

Nici chiar atunci cînd la Nistru se vărsa sînge, la noi n-au avut loc pogromuri sau epurări etnice. Or, naţionalismul şi xenofobia nu sînt «bolile» de care ar suferi moldovenii. În Cipru situaţia este diametral opusă. Comunităţile greceşti şi turceşti au o «bogată» practică în acest domeniu. În prezent, fundamentalismul islamic cîştigă teren chiar şi în Turcia, unde etatismul a fost ridicat la rangul unei politici de stat încă de Mustafa Kemal-paşa, zis Ataturk(«tată al turcilor»). După secole de măceluri reciproce, o coabitare paşnică a celor două comunităţi este puţin probabilă.

Formaţiunea separatistă smirnovistă are un caracter absolut artificial şi toate încercările Tiraspolului de a-şi îndreptăţi existenţa prin tot felul de «argumente» pseudo-istorice de genul – «...ăto iskonno russkaia zemlia...», nu pot provoca decît repulsia. Pe insula Afroditei însă e o altă situaţie cauzată de autohtonitatea turcilor ciprioţi, pentru care această ţară este patria lor de origine.

„Enosisul” la ei şi la noi

Ideea «enosisului», adică unirea cu România după obţinerea independenţei, nu s-a bucurat la noi de o prea mare popularitate. Băştinaşii „mesopotamiei pruto-nistrene”, cu excepţia intelectualităţii, refuză, în mare parte, să se autoidentifice drept «români», spre deosebire de greco-ciprioţii care n-au pus niciodată la îndoială entitatea lor elină. Cele două comunităţi insulare au gravitat întotdeauna spre ţările-matcă ale lor (Grecia şi, respectiv, Turcia).

În timpul conflictului de pe Nistru România a sprijinit Chişinăul doar moral, pe cînd separatiştii au fost ajutaţi de către Rusia şi Ucraina cu tot ajutorul posibil, inclusiv intervenţia deschisă a armatei a 14-a rusă, fără să mai luăm în consideraţie «voluntarii» ucraineni din UNA-UNSO şi «cazacii» ruşi (în realitate lepădături criminale trimise de autorităţile ruseşti şi ucrainene după pradă). În cazul Ciprului, britanicii însă au fost neutri, iar Turcia şi Grecia s-au implicat direct cu forţe armate.

«Avocaţii» noştri români au poziţii prea slabe în Europa pentru a ne promova şi apăra interesele, spre deosebire de Grecia care este absolut indispensabilă pentru Occident datorită aşezării sale geostrategice. La rîndul său şi Turcia e silită să fie mai conciliantă, avînd în vedere intenţiile sale declarate de a adera la UE. Această aderare ar fi de domeniul fantasticului dacă Grecia, membră deja, şi-ar folosi dreptul său la veto.

Rusia însă nu are nici o şansă să fie acceptată în UE sau NATO, de aceea nu este dispusă să facă unele cedări în problema nistreană care pentru Moscova are, în primul rînd, o uriaşă importanţă geostrategică pentru contracararea expansiunii occidentale la fruntariile sale sudice şi pentru a ţine în cleşte Ucraina „geo-zburdalnică”.

Minorităţile naţionale

Minorităţile naţionale din Moldova nu sînt autohtone. Marea majoritate a alolingvilor au venit aici după 1945 în cadrul politicii de rusificare. O parte mică dintre ei – bulgarii şi găgăuzii – au fost colonizaţi pe pămînturile moldovenilor de către autorităţile ţariste abia în secolul al XIX-lea. În Cipru însă cei mai mulţi dintre strămoşii turcilor ciprioţi au fost şi ei greci, care, după cum am mai menţionat, s-au turcit, trecînd la islam.

Fenomenul colonizării a fost propriu şi pentru Cipru însă a căpătat un caracter masiv după sciziunea insulei. În legătură cu aceasta, aici a apărut o nouă problemă improprie Moldovei. Nicosia cere ca în cazul unei reunificări coloniştii aşezaţi în nordul ţării s-o părăsească sau să nu se bucure de aceleaşi drepturi ca autohtonii. Cu atît mai mult, cu cît există o diferenţă colosală între natalitatea celor două comunităţi, net în favoarea turcilor.

La rîndul lor, turco-ciprioţii nici nu vor să audă de o revenire a grecilor refugiaţi la căminele lor în cazul unei reconcilieri. Or, în cazul Moldovei, n-ar fi nevoie de asemenea repatrieri masive de populaţie, deşi avem şi noi mii de refugiaţi moldoveni cauzaţi de epurările etnice operate de către regimul de la Tiraspol cu sprijinul militarilor ruşi şi a autorităţilor ruse, proces desfăşurat cu diferite intensităţi începînd cu 1990.

Standardele de viaţă dintre Sud şi Nord se deosebesc la fel de izbitor, numai că de această dată în favoarea grecilor ciprioţi. Acesta este un atu destul de important în mîinile Nicosiei. Moldova însă se află la coada cozilor după toţi indicii de bază nu numai în Europa. Or, Chişinăul nu are practic ce mare treabă oferi celor de pe malul stîng, din punct de vedere al creşterii bunăstării materiale.

Abordarea problemei de către autorităţile centrale

Pentru Cipru este caracteristică o fermitate, consecvenţă, stabilitate şi continuitate în politica centrului faţă de separatişti. Ultimii s-au dovedit a fi mai puţin rigizi şi s-au arătat gata de a merge la unele compromisuri. Liderii separatismului tiraspolean însă nu se arată disponibili de a accepta careva soluţii de compromis în diferendul lor cu Chişinăul. În spatele Tiraspolului stă Rusia care în ultimul timp se află în ascensiune. Ei sînt sprijiniţi şi de Ucraina, deoarece aceasta îşi are şi ea interesele sale expansioniste în regiune.

Situaţia Moldovei este agravată şi din cauza poziţiei românofobe a Chişinăului oficial care nu vrea să înţeleagă că numai Bucureştiul ne poate fi un aliat mai mult sau mai puţin fidel. Sublinierea în permanenţă a «moldovenismului» şi opunerea lui românismului irită vecinii noştri de peste Prut, iar învinuirea de «imperialism» aruncată în faţă României la Strasburg e de-a dreptul iresponsabilă şi ilară, luînd în consideraţie faptul că la nivel oficial nici Moscovei sau Kievului nu li s-au adus vreodată asemenea afronturi, deşi aceştia le merită şi acum pe deplin.

Problema şi contextul ei internaţional

«Ginta latină» habar n-are şi nici nu vrea să aibă de Moldova, pe cînd grecii ciprioţi au tot sprijinul posibil de la influenta diasporă greacă care după numărul de milionari, raportat la cifra ei totală, e întrecută doar de către cea evreiască. Comunitatea turcă îşi are şi ea sprijinul nu numai din partea popoarelor turanice, ci şi a celorlalte naţiuni islamice (Dar al Islam).

O eventuală acceptare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană n-ar putea schimba în aşa măsură starea de lucruri precum în Cipru, deoarece această „acceptare” nu ar putea servi drept un mijloc de influenţare a principalilor noştri adversari actuali – Rusia şi Ucraina - care pot lesne să recurgă la autarhie în cazul unui boicot internaţional.

Prezenţa militară străină

Spre deosebire de Moscova, Anglia a ştiut să-şi legalizeze aflarea bazelor sale militare pe teritoriul cipriot prin acordurile de la Londra din anii 1959 şi 1960. Conform acordului de la Istanbul din anul 1999, Rusia se obliga să-şi retragă trupele staţionate în regiunea nistreană însă acum tensionează premeditat situaţia din acest areal pentru a nu-şi onora aceste obligaţii.

Aceste intenţii s-au făcut deosebit de evidente după refuzul Chişinăului de a accepta memorandumul lui Kozak (practic acordul de capitulare a Moldovei şi subordonarea întregii ţări regimului criminal de la Tiraspol) care prevedea perpetuarea prezenţei militare ruseşti ca garant al „stabilităţii” în regiune. În cazul unei adoptări, Moscova putea să pretindă la o motivare pe deplin justificată a acestei prezenţe. Cum vor evolua evenimentele în zonele examinate este greu de prognozat, însă este clar că diminuarea influenţei factorilor externi ar duce la o reglementare mai rapidă a acestor conflicte.

A. Savin