RECVIEM PENTRU MILOŞEVICI (IV) aprilie 17 2006 - 17:08 (Centrul de Monitorizare şi Analiză Strategică)

ÎN AJUN

(vezi partea III-a...)

Din cauza caracterului etnoteritorial şi confesional pestriţ Balcanii au fost din cele mai vechi timpuri „butoiul cu pulbere” aşezat sub Europa. Aici s-ar mai adăuga importanţa geostrategică a regiunii care este situată la confluenţa a trei continente şi a vechilor căi comerciale. Pe teritoriul fostei Iugoslavii s-au încleştat într-o luptă fără compromis trei civilizaţii:

-         Catolico-protestantă apuseană, reprezentată pînă în secolul XX pe rînd de către Polonia, Veneţia, Ungaria, Imperiul Habsburgic (din anul 1867 - imperiul Austro-Ungar), Germania hitleristă şi astăzi de către Statele Unite (prin marionetele sale UE şi NATO). Interese aparte au avut în această regiune Italia fascistă (litoralul Adriaticii), Marea Britanie (Strîmtorile,^[1] Grecia şi Cipru) şi Franţa (prin intermediul masonilor „paşoptişti”, „Micii Antante” şi a „Înţelegerii Balcanice” axă a cărora a fost România Regală din perioada interbelică).

-         Ortodoxă, reprezentată iniţial de către Imperiul Bizantin, iar mai apoi - de Imperiul Rus. În diferite perioade ale Evului Mediu pentru o perioadă scurtă hegemonia locală a fost în mîinile Serbiei lui Ştefan Duşan sau a Bulgariei Asăneştilor.

-         Islamică, reprezentată exclusiv prin Imperiul Otoman. În secolul opt, o încercare de penetraţie musulmană din partea Califatului Arab a fost oprită de către Bizanţ. După catastrofele suferite de lumea creştină la Kosovo-Polje (Cîmpia Mierlei), Nicopole şi Vidin, turcii au pus mîna pe Balcani pentru patru lungi secole. Astăzi acest pericol persistă prin aceeaşi Turcie care, după Ataturk, s-a deghizat în veşminte laice etatiste şi naţionaliste. Ankara însă a aşteptat momentul oportun (colapsul URSS) pentru relansarea sa în Balcani. Exponenţii intereselor turceşti în regiune sînt regimurile din Kosovo, Albania, Bosnia şi Ciprul de Nord. Un pericol foarte mare îl reprezintă pentru ţările din zonă aşa zişii „pomaci” (slavi islamizaţi) care sînt intercalaţi chiar în inima acestor state şi în cazul unui conflict interconfesional major vor reprezintă, de fapt, „coloana a cincea^[2]” a lumii islamice.

După cel de-al II-lea Război Mondial Iugoslavia s-a pomenit la interferenţa intereselor geopolitice ale celor două supraputeri - Uniunea Sovietică şi SUA. După cum am mai menţionat în capitolele pecedente, ambele tabere erau interesate în păstrarea acestei punţi de legătură dintre cele două lumi. De aceea Iugoslavia a reuşit să reziste intemperiilor „Războiului Rece” (dar nu şi „destinderii^[3]” care a urmat). Dispariţia de pe arena politică internaţională a Uniunii Sovietice s-a dovedit a fi letală şi pentru această ţară.

În anul 1991, rînd pe rînd, toate republicile unionale iugoslave (cu excepţia axei Serbia-Muntenegru) părăsesc federaţia şi devin state independente. Minorităţile sîrbeşti din aceste ţări devin imediat paria ^[4] acestor societăţi şi fără de aceasta bolnave de naţionalism şi intoleranţă confesională. Timp de cincizeci de ani postbelici, regimul totalitar abia de a reuşit să le ţină în frîu instinctele xenofobe, dar a fost rupt şi acest zăgaz. A izbucnit Apocalipsa iugoslavă.

TRAGEDIA IUGOSLAVĂ

Primele semne ale catastrofei au apărut imediat după moartea lui Tito şi s-au făcut simţite în Kosovo. Peste zece ani a urmat recidiva care a fost temporar stopată de către regimul lui Miloşevici venit la putere în Serbia pe valul unei puternice mişcări de revigorare a sentimentelor naţionale sîrbeşti. Nord-Vestul catolic prooccidental (reprezentat prin Slovenia şi Croaţia) a reacţionat imediat, cerînd revizuirea constituţiei Iugoslaviei şi transformarea ei într-o confederaţie amorfă. După cum era şi de aşteptat, Miloşevici a refuzat şi reacţia în lanţ a „paradei suveranităţilor^[5]” s-a declanşat.

PRIMUL ACT: SLOVENIA

Primul subiect care a ieşit din componenţa federaţiei iugoslavă a fost Slovenia. Aceasta a fost marea surpriză a tragediei iugoslave. Slovenia a fost unicul subiect federal cu o componenţă monoetnică a populaţiei (după deportarea din anul 1945 a minorităţilor germane şi italiene). Din punct de vedera economic Slovenia era cea mai apropiată de standardele vest-europene. Mai mult decît atît, mentalitatea şi caracterul naţional sloven era practic identic cu cel al cumpătaţilor burgheri^[6] germani (cuvîntul şi l-au spus cele zece secole de stăpînire germană).

Slovenii, pacifişti prin esenţă, au pricinuit primele înfrîngeri armatei federale iugoslave care era considerată una dintre cele mai puternice din Europa. Festa federalilor le-a jucat-o redutabila pregătire militară pe timp de pace a populaţiei civile promovată de către fostul regim comunist. Mareşalul Tito a fost adeptul fanatic al războiului de partizani cu ajutorul căruia el a reuşit să ţină piept unităţilor wehrmachtului şi fasciştilor italieni în anii celui de-al II-lea Război Mondial. După terminarea acestuia, Iugoslavia a fost într-o stare de permanentă alertă militară, deoarece exista pericolul unei invazii sovietice (de genul celor din Ungaria şi Cehoslovacia). De aceea, populaţia civilă a fost antrenată într-un amplu program de exerciţii militare şi învăţată să ducă un război de partizani şi gherilă urbană împotriva unor unităţi ale armatei regulate.

Slovenii, conştiincioşi şi disciplinaţi din fire (ca nişte nemţi sadea) au învăţat foarte bine lecţia şi, spre marea surpriză a federalilor, le-au pricinuit pierderi grele silindu-i să se retragă din republica lor. La această primă etapă a războiului civil amestecul Occidentului de partea vre-uneia dintre părţile beligerante a fost încă minor. De aceea se poate de spus că slovenii au fost singurii care au reuşit de sinestătător să-şi cîştige independenţa.

După trei luni de la acordul de încetare a focului, slovenii îşi declară independenţa. Prima ţară care a recunoscut noul stat apărut pe harta lumii a fost Republica Federală Germană condusă de „prietenul personal” al preşedintelui Rusiei Boris Elţin, Helmut Khol. Germania a folosit criza din Iugoslavia pentru a reveni în „weltpolitick” (politica mondială) din care a fost nevoită să plece după terminarea celui de-al II-lea Război Mondial.

CROAŢIA

Slovenia a fost însă numai primul act, relativ paşnic, al tragediei iugoslave. În fond, reacţia Belgradului la iredentismul sloven nu a fost într-atît de violentă, deoarece în această republică nu erau teritorii populate de către etnicii sîrbi. O situaţie şi reacţie similară s-a făcut observată şi în Macedonia - unica republică ex-iugoslavă în care fostul centru federal nu a intervenit în forţă. Cu totul altă poveste a fost în cazul Croaţiei unde sîrbii (circa 10 % din populaţie) populau compact regiuniele ei limitrofe (Kraina şi Slavonia de Est).

Croaţia, spre deosebire de Slovenia şi Macedonia, a avut în trecut statalitate. La fel ca şi Slovenia, ea a ajuns relativ repede în sfera de influenţă a puternicilor săi vecini. Croaţia a aparţinut pe rînd Regatului Ungar, Imperiului Habsburgic şi „Coroanei Sfîntului Ştefan”^[7] în cadrul monarhiei dualiste Austro-Ungare. În trecut, însă, Croaţia nu a avut configuraţia teritorială şi structura etnică pe care o are astăzi. Numele ei îl purta doar teritoriul central din jurul Zagrebului care alătuia banatul autonom al Croaţiei în frunte cu un „ban” (guvernator numit de regele Ungariei) şi un „sabor” (adunare reprezentativă a nobilimii croate).

Litoralul croat al Adriaticii (Dalmaţia) a fost timp de mai bine de o mie de ani obiectul „atenţiei” din partea „Republicii Sfîntului Marcu” (Veneţia). Slavonia (partea de nord a ţării situată la nord-est de rîul Sava), din punct de vedere teritorial-administrativ a fost un simplu comitat maghiar. Dalmaţia a avut în trecut o numeroasă minoritate italiană, iar Slavonia – maghiară. Oraşele şi tîrgurile croate, la fel ca şi celelalte localităţi de acest gen din fostele posesiuni habsburgice, au fost puternic colonizate de către elementul german.

O situaţie aparte s-a creat în regiunile limitrofe cu teritoriiile care au aparţinut Imperiului Otoman. Aceste regiuni erau mereu în stare de alertă, fiind supuse incursiunilor continue din partea turcilor. Pentru a-şi proteja noile sale hotare, împăraţii Habsburgici au procedat la formarea în această zonă a unor regimente de „graniciari” în care erau chemaţi să slujească sîrbii de cealaltă parte a hotarului. Aceştia, atraşi de facilităţile fiscale şi sociale promise de Viena, se mutau în noua lor patrie cu tot cu familii, formînd de-a lungul graniţei o fîşie neîntrruptă de aşezări de ţărani-ostaşi^[8] (renumitele „Kraine” - „ţările de margine” sîrbeşti). Acestea se bucurau de o autonomie teritorial-administrativă aparte. Centrele aşzărilor sîrbeşti din Croaţia au devenit orăşelele Knin, Osjek şi Vukovar care, în timpul războiului civil din anii `90 ai secolului trecut, au fost arena unor ciocniri deosebit de sîngeroase^[9].

Proclamarea independenţei de stat a Croaţiei i-a pus pe sîrbii din Kraina într-o situaţie foarte grea. Nimeni nu a uitat că în anii celui de-al II-lea Război Mondial sîrbii din Croaţia şi Bosnia (care în acest timp a făcut parte din „statul” ustaşilor lui Ante Pavelici) au fost supuşi unui crunt şi general  genocid. Nimeni nu a uitat nici de drumul sau insula morţii (despre care am vorbit deja în capitolul precedent). După cum a dovedit practica istorică, sîrbii, croaţii, bosanii şi albanezii, din cauza incompatibilităţii confesional-civilizaţionale, puteau coabita numai în cadrul unui stat cu un regim autoritar, precum au fost cele ale regelui Alexandru (în perioada interbelică) şi mareşalului Tito (în perioada postbelică).

Preşedintele Serbiei, Slobodan Miloşevici era destul de bine informat ca să nu îşi dea seama de acest lucru. El conştientiza perfect de bine şi faptul că fosta Iugoslavie nu mai are nici un viitor. Iată de ce republicile, în care nu era prezentă o minoritate sîrbească substanţială, precum Slovenia şi Macedonia, au fost lăsate să iasă din componenţa federaţiei fără o împotrivire serioasă din partea Belgradului.

Miloşevici, pentru a rezolva situaţia creată, a procedat la fel ca şi conducerea Rusiei în spaţiul ex-sovietic care a creat formaţiuni statale separatiste („rmn” în Moldova, Osetia de Sud, Abhazia, Adjaria^[10]  în Gruzia, şi Crimeea^[11] în Ucraina). Scopul strategic urmărit era ca după ce acestea se vor „afirma”, să se alipească „benevol” la statul care le-a plodit. Întru îndeplinirea acestui plan pe teritoriul Croaţiei şi Bosniei au fost create statele „Republica Sîrbă din Kraina”, „Republica Sîrbă din Slavonia” şi „Republika Sîrbă” (de pe teritoriul Bosniei şi Herţegovinei).

Calea aleasă de Miloşevici pentru îndeplinirea dezideratului naţional sîrbesc („Serbia Mare”) a fost însă greşită. Sîrbii nu au avut nevoie de asemenea paravane, deoarece, spre deosebire de ruşii (de fapt, rusofonii) din statele CSI, ei au fost autohtoni în regiunile date şi drepturile lor istorice asupra acestor pămînturi erau incontestabile. Crearea acestor „statalităţi” le-a permis celor de la Zagreb şi Saraievo să învinuiască Belgradul şi personal pe Miloşevici de susţinerea separatismului, iar albanezilor kosovari – să revendice un statut similar. Ultimul preşedinte iugoslav nu a ţinut cont de cîţiva factori şi a mai comis cîteva erori grosolane care au dus la catastrofa actuală:

-         Serbia nu dispunea de un potenţial militar în stare să opună rezistenţă în faţa Occidentului sau de un scut racheto-nuclear (fie şi învechit) asemeni celui rusesc.

-         Miloşevici, care cunoştea bine istoria, a sperat că se va repeta situaţia din anul 1914 cînd în apărarea Serbiei ameninţată de iminenta invazie austro-ungară a venit Rusia. El, însă, nu a înţeles faptul că la putere în Rusia au venit cercuri politice compradore vîndute şi corupte pentru care interesele naţionale demult nu mai erau decît o frază goală. Liderii de la Cremlin au lăsat în voia sorţii zeci de milioane de ruşi din spaţiul CSI, ce să mai vorbim de sîrbi.

-         Miloşevici miza pe faptul că Europa Occidentală, în care dispoziţiile pacifiste erau deosebit de puternice, nu va îndrăzni să recurgă la forţă, dar s-a înşelat. Statele Unite au hotărît să testeze maşina de război natoistă care, după ce-a fost creată cu atîtea eforturi şi cheltuieli, niciodată nu a fost folosită în practică. El, ca şi mulţi dintre politicienii ruşi, a crezut că solidaritatea euro-atlantică nu este decît un bluf. Bluful, însă, s-a dovedit a fi aşa zisa frondă^[12] anti-americană a francezilor şi a celorlalţi „disidenţi” din rîndul vest-europenilor.

În perioada iniţială, sîrbii au reuşit să-şi elibereze teritoriile la care pretindeau şi au creat un microstat separatist (Republica Sîrbescă Kraina condusă de Milan Martici). Se părea că s-a creat o situaţie similară cu cea din zonele „conflictelor îngheţate^[13]” (de genul celor din raioanele de Est ale Republicii Moldova, Ciprul de Nord, Abhazia sau Osetia de Sud). Între timp, însă, croaţii au cumpărat de la RFG zeci de tancuri ultramoderne „Leopard”, maşini blindate, rachete şi piese de artilerie.

Miloşevici a cedat presiunilor politice şi economice din partea Apusului şi a procedat la sistarea ajutorului militar acordat sîrbilor din Kraina. Contraofensiva croată din anul 1995 a fost rapidă şi distrugătoare. Forţele sîrbeşti care aveau la dotare armament învechit sovietic (tancuri T-56 şi BTR-60PB), nu au fost în stare să reziste în faţa unui asemenea atac.Cei peste 200 mii de sîrbi din Kraina au fost nevoiţi să ia drumul pribegiei. Croaţia a devenit, datorită epurărilor etnice din Kraina, un stat monoetnic. Ceea ce nu i-a reuşit lui Ante Pavelici cu ajutorul lui nazismului german i-a reuşit lui Franjo Tudjman cu ajutorul democraţiei euro-americane.

Miloşevici a reacţionat foarte apatic la tragedia Krainei. Noua sa Iugoslavie, care s-a redus la Serbia şi Muntenegru, se zbătea în ghiarele blocadei economice impuse de către SUA şi acoliţii săi din NATO şi UE. Sîrbii, neobişnuiţi cu lipsurile, au început să dea semne de oboseală. Occidentul a înţeles că o intervenţie militară nu va întîmpina o împotrivire prea mare.

BOSNIA ŞI HERŢEGOVINA

Situaţia din Bosnia şi Herţegovina era şi mai complicată. Aici sînt prezente într-un spaţiu restrîns toate ingredientele cocteilului iugoslav. Nu înzadar Bosnia şi Herţegovina era numită „Iugoslavia în miniatură”. Oraşele mari erau populate mai ales de bosanii musulmani, iar regiunile rurale – de către sîrbii ortodocşi. Herţegovina, la rîndul său, era un fief al croaţilor. De-a lungul graniţei cu Serbia se întindea o fîşie aproape neîntreruptă de localităţi cu populaţie predominant musulmană.

Din cauza acestor factori, războiul civil din Bosnia s-a deosebit prin cruzimea şi ferocităţile comise de către toate părţile beligerante. Totul s-a amestecat în Bosnia, de nu mai înţelegea nimeni nimic. Musulmanii milionarului Abdici luptau de partea sîrbilor împotriva confraţilor lor de religie conduşi de Izetbegovici. Împotriva sîrbilor lui Karagici bosanii şi croaţii luptau cot la cot, însă, în spatele frontului, la Mostar (Herţegovina), tot cu acelaşi entuziasm ei se nimiceau reciproc.

Războiul din Bosnia a fost un adevărat rai pentru mercenarii, teroriştii şi idealiştii de toate nuanţele etnice, politice şi confesionale. Zeci de mii de mojahezi din toate colţurile lumii islamice au participat la lupte de partea bosanilor (ei se deosebeau prin ferocitatea de care dădeau dovadă faţă de civilii şi prizonierii sîrbi). De cealaltă parte a frontului – mii de voluntari şi mercenari veniţi din republicile ex-sovietice, inclusiv voluntari ruşi şi moldoveni (nemercenari!), îndeosebi intelectuali, din Moldova (de partea sîrbilor), unde conflictele locale s-au mai domolit. Peste tot – „soldaţii şansei^[14]” cărora le era totuna pentru cine să lupte, numai să plătească.

Iniţiativa, la început, a fost ca şi în alte părţi de partea sîrbilor care erau superiori adversarilor lor din punct de vedere tehnic, al pregătirii militare şi al moralului de luptă. La dispoziţia lor se aflau arsenalele armatei federale iugoslave din Bosnia. Principalele oraşe bosniace puteau fi lesne luate cu asalt. Şi-a spus cuvîntul însă nehotărîrea liderilor sîrbi şi, în primul rînd, a lui Miloşevici. Teama de reacţia negativă din partea Occidentului i-a făcut pe aceştia să ezite şi, în ultimă instanţă, să capituleze.

Cineva spunea că războiul nu trebuie început, însă, odată început, trebuie dus pînă la capăt. În Serbia şi Muntenegru, prelungirea conflictului din Bosnia a avut efecte catastrofale asupra economiei. Ţara a fost blocată etanş din toate părţile. Aliaţii de ieri, dorind să acumuleze puncte în faţa Apusului (în vederea aderării la NATO şi UE), au închis graniţele cu noua Iugoslavie şi au pus aerodromurile lor militare la dispoziţia SUA şi NATO. Tergiversarea conflictului cauzată de nehotărîrea şi şovăiala Belgradului a dus la pierderea războiului.

Federaţia Rusă care avea atunci în fruntea sa triumviratul alcătuit din principalii duşmani şi trădători ai poporului rus: Elţin, Kozîrev şi Graciov, nu a reacţionat decît prin nişte molatece proteste verbale (pentru ca nu cumva să stîrnească nemulţumirea patronilor lor de peste ocean). Dacă fostul Comisar al Poporului din Uniunea Sovietică V Molotov a fost poreclit de către presa occcidentală „Fund de piatră” („Kamennaia zadniţa”), iar succesorul său (deja ministru de externe al URSS) A. Gromîko – „Mister Net” („Domnul Nu”) –din cauza perseverenţei cu care aceştia apărau interesele ţării lor, atunci marioneta americană Kozîrev – „Mister Da”.

Inflaţia galopantă, şomajul în creştere, deficitul de produse de primă necesitate şi propaganda virulentă din partea organelor mass-media apusene şi-au spus cuvîntul: dispoziţiile pacifiste şi împăciuitoriste au început să domine societatea iugoslavă. Din interiorul federaţiei doi subiecţi - Muntenegru şi Kosovo - manifestau tendinţe centrifuge din ce în ce mai pronunţate (care în Kosovo au degenerat într-un război de gherilă).

Miloşevici, din cauza caracterului său nehotărît, a cedat în faţa presiunilor. La Rambouilles, în anul 1992 el iscăleşte propria sa Maltă^[15]: Iugoslavia se obliga să nu mai susţină cu armament, voluntari şi provizii miliţiile sîrbeşti din Republica Srpska din Bosnia. Aceasta a însemnat pentru sîrbii bosniaci condamnarea la moarte, deoarece adversarii lor musulmani şi croaţi erau în continuare alimentaţi din belşug cu toate cele necesare de către sponsorii lor din Occident şi Orientul Apropiat. Chiar şi în aceste condiţii, trupele sîrbilor conduse de către ireconciliabilii Radovan Karagici şi Radko Mladici repurtau victorie după victorie (Tuzla şi Serebreniţa), dar acestea erau ultimele zvîcniri ale elanului lor ofensiv.

Miloşevici şi aliaţii săi din diasporă acceptă misiunea „pacificatoare” SUA-NATO. „Pacifiştii” apuseni (trupele KFOR) înarmaţi pînă în dinţi au invadat Bosnia şi i-au eliminat pe sîrbi din teritoriile pe care le controlau şi chiar din capitala lor Pale. Au fost încheiate acordurile de la Dayton care au însemnat capitularea necondiţionată a sîrbilor bosniaci. După ce au controlat aproape 90% din teritoriul Bosniei, ei sînt nevoiţi să se mulţumească doar cu 49%. Din oraşele mari, în mîinile lor a rămas numai Banja Luka, iar teritoriul de-a lungul frontierei cu Serbia a fost retrocedat musulmanilor. Acest fapt excludea pe viitor orice încercare de a se uni cu patria-mamă.

Privitor la Kosovo s-a scris destul şi de aceea nu am să mă opresc în amănunt la acest capitol al tragediei iugoslave. Şi aici, din păcate, s-a repetat scenariul croat şi bosniac: un început în forţă finalizat cu o capitulare ruşinoasă. Toate aceste înfrîngeri şi cedări pe plan extern combinate cu greutăţile social-economice şi politice din interior au adus pînă la urmă la pierderea fostei popularităţi a lui Miloşevici. Tragedia culminează în anul1999 cu bombardamentele natoiste ale Iugoslaviei şi retragerea forţelor de ordine sîrbeşti din Kosovo.

Un lucru este cert: hecatombele de jertfe din răndurile civililor albanezi provocate de poliţia şi armata sîrbă nu sînt decît un mit bine mediatizat de către organele de informare în masă din Occident. Sutele de mii de transfugi albanezi au existat în realitate, însă exodul lor a fost provocat de zvonurile panicarde împrăştiate de către aceleaşi organe mass-media. Poliţiştii şi militarii sîrbi nu au alungat pe nimeni din casele lor, ci dimpotrivă, au depus toate eforturile ca să oprească valul de refugiaţi pentru a nu da motive de a fi învinuite de promovarea unor epurori etnice^[16]. Pe nimeni însă nu-i interesa adevărata stare de lucruri, căci Washingtonul demult trecuse Serbia în catastiful ţărilor care trebuiau desfiinţate sau reduse la statutul de provincii obediente.

Rusia nici măcar nu a fost anunţată şi a fost pusă în faţa faptului împlinit. Cremlinul a înghiţit cu resemnare şi acest scuipat, trimiţînd, de formă, în apele Adriaticii o epavă a marinei sale militare de care îşi băteau joc pînă şi pescarii braconieri albanezi de pe albiuţele lor găurite. Primul ministru rus E. Primakov şi-a contramandat în semn de protest vizita în SUA, ordonînd pilotului avionului guvernamental cu care zbura spre Washington să facă cale întoarsă. Pentru acest disperat semn de protest el a fost destituit din funcţie^[17] de către alcoolicul preşedinte rus. Declaraţia Dumei de Stat din Rusia cu privire la primirea Serbiei în componenţa „statului unional” Rusia-Belarusi, nu a mai însemnat decît un gest neputincios în urma trenului care deja plecase din gară.

Ce să vorbim de Rusia, dacă chiar în Iugoslavia domina haosul şi trădarea. Muntenegrul, condus de către preşedintele Dukanovici (se pronunţă giucanovici), în toiul bombardamentelor natoiste s-a declarat... „parte neutră” şi şi-a retras cetăţenii săi din armata federală iugoslavă. În însăşi Serbia, adversarii regimului lui Miloşevici sabotau direct eforturile militare ale acestuia şi pactizau cu duşmanul.

În Kosovo, trupele de ocupaţie KFOR au permis teroriştilor albanezi să procedeze nestingherit la epurări etnice şi, cu mici excepţii, toate localităţile kosovare au devenit pur albaneze. Sîrbii din Kosovo au părăsit locurile natale de teama iminentei răfuieli care îi ameninţa. În Muntenegru, autorităţile locale pro-occidentale au luat cursul spre secesiune. Pomacii din Novi-Pazar abia aşteptau ordinul să se răscoale şi ei.

Toate acestea luate în ansamblu au dus la pierderea alegerilor prezidenţiale şi parlamentare de către socialiştii lui Miloşevici. „Democraţii” care au venit la putere s-au dovedit a fi nişte marionete ascultătoare în mîinile Apusului şi şi-au călcat promisiunea de a respecta inviolabilitatea şi imunitatea ultimului preşedinte iugoslav. Slobodan Miloşevici a fost arestat şi deferit „justiţiei” în persoana Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga (CIJIH) pentru crimele de război din fosta Iugoslavie. Cele două miliarde de dolari promise Belgradului de către Occident în schimbul extrădării lui Slobodan aşa şi nu au fost vărsate în bugetul Serbiei. Kosovo a fost practic pierdut, iar Muntenegrul abia aşteaptă să treacă termenul moratoriului şi să-şi proclame independenţa definitivă.

Ultimele declaraţii ale guvernului de la Belgrad manifestă disponibilitatea noilor „lideri” sîrbi de a ceda definitiv în problema kosovară. Ministrul de externe al Serbiei a declarat că este de acord ca Kosovo să devină un subiect internaţional independent şi unica concesie pe care o vrea din partea Priştinei este o reprezentanţă unică în ONU.

[2] Este vorba de prezenţa într-o ţară a unui grup de interese care reprezintă interesele altei ţări. Termenul vine din timpurile războiului civil din Spania (anii 1936-1939), cînd aşa au fost numiţi agenţii lui Franco din spatele frontului republicanilor.

[3] Destindere: denumirea dată procesului de “încălzire” a relaţiilor internaţionale şi mai ales a celor dintre URSS şi SUA de la sfîrşitul secolului XX şi care s-a încheiat cu capitularea lamentabilă a Moscovei în faţa americanilor.

[4] Paria: casta intangibililor, cea mai dispreţuită şi discriminată castă hindusă.

[5] Termen apărut la finele “perestroikăi” şi a însemnat activizarea tendinţelor centrifuge ale periferiilor naţionale sovietice. Începutul a fost pus însă de către Federaţia Rusă (pe atunci RSFSR) condusă de către Boris Eţin care, avid de putere, a proclamat unilateral suveranitatea de stat a republicii pe care o conducea. A urmat mai api o adevărată avalanşă care a şi fost numită “parada suveranităţilor”. S-a ajuns pînă la aceea că şi unele regiuni sau oraşe şi-au revendicat acest drept.

[6] Burgher: simbol al clasei de mijloc germane.

[7] O altă denumire a Ungariei numită aşa în cinstea regelui Ştefan I Arpad care în anul 1001 i-a creştinat pe unguri după ritul romano-catolic.

[8] O situaţie asemănătoare aveau aşezările răzeşilor din Ţara Moldovei şi a plăieşilor din Ţara Românească. În Transilvania, de-a lungul arcului carpatin, Habsburgii au procedat la crearea “regimentelor de graniţă” alcătuite din ţărani români eliberaţi de prestaţiile şi dependenţa feudală.

[9] Vukovar a fost supranumit “Stalingradul” Croaţiei din cauza crîncenelor lupte care s-au dat pentru fiecare stradă şi pentru fiecare casă.

[10] În cazul Adjariei, Moscova a mers la jertfirea acestui „pion”, sperînd să păstreze Georgia condusă de ambiţiosul preşedinte Saakaşvili în orbita influenţei sale.

[11] Crimeea încă urmează a-şi spune cuvîntul, în funcţie de caracterul conducerii care se va instala la Kiev.

[12] Fronda: mişcare protestatară a nobilimii franceze îndreptată împotriva politicii promovate de către primul ministru cardinalul Mazarini care era dispreţuit pentru provenienţa sa plebeică. Acest protest însă avea un caracter pur demonstrativ, căci precedentul prim-ministru (cardinalul de Richelieu) a înfrînt definitiv cerbicia nobililor francezi.

[13] Conflicte îngheţate: denumirea dată unor conflicte care s-au încheiat printr-un armistiţiu, însă părţile beligerante au rămas pe poziţiile lor. O situaţie foarte năstruşnică de genul: “nici pace, nici război”.

[14] O altă denumire a mercenarilor de meserie cărora le este indifferent de partea cui luptă.

[15] În anul 1989, lîngă coastele Maltei, ex-mecanizatorul de combine M. Gorbaciov (primul şi ultimul preşedinte sovietic) iscăleşte actul de capitulare a Uniunii Sovietice în faţa ex-actoraşului de mîna a treia R. Reagan (preşedinte al SUA). Gorbaciov, prin acest act, şi-a trădat aliaţii din „Pactul de la Varşovia”, sperînd în zadar că americanii în schimb îi vor lăsa în pace imperiul.

[16] Situaţia îmi aminteşte de războaiele arabo-israeliene din anii 1948 şi 1967 cînd sute de mii de arabi palestinieni, speriaţi de propaganda arabă, şi-au părăsit casele şi s-au refugiat în ţările vecine, deşi Ţahal (armata israeliană) încerca să-i oprească. Au existat, bimeînţeles, şi excese sîngeroase (precum cel de la Deir Yassin), însă ele au purtat un caracter local şi, la urma urmei, nici arabii nu au fost „sfinţi” şi au procedat şi ei la fel cînd au avut ocazia.

[17] Slugoii americani din Rusia i-au imputat lui Primakov lipsa de flexibilitate diplomatică. În concepţia lor, Primakov ar fi trebuit să se ducă cu plocoane la Casa Albă şi să-i înduplece pe americani să se reîntoarcă la masa tratativelor.