„SPLENDIDA IZOLARE” ÎN STIL PUTINIAN - I februarie 5 2007 - 01:25 (Centrul de Monitorizare şi Analiză Strategică)

Din greşeală în greşeală spre victoria finală!

Termenul de „splendidă izolare” nu-i aparţine preşedintelui rus. Imaginaţia şi „erudiţia” sa de locotenent-colonel ghebist nu merge mai departe de problemele legate de salubrizarea Rusiei de teroriştii ceceni, tratarea cu muşte a preşedintelui belorus şi circumcizia jurnaliştilor incomozi. În secolele XVIII-XIX, politica care a căpătat această denumire a fost promovată de Marea Britanie. Deviza ei a fost: „Anglia nu are prieteni sau duşmani veşnici, ea are interese veşnice!” Spre deosebire de Rusia contemporană, prietenia Londrei era căutată de toţi. De aceea Anglia a fost liberă să-şi aleagă aliaţii după circumstanţe şi interese. Lui Putin, însă, i-a reuşit formidabila „performanţă” de a-şi izola etanş ţara pe arena internaţională. Prietenia Rusiei nu mai este căutată de nimeni. De fapt, greşesc, Rusia mai are încă cîţiva aliaţi fideli, ce e drept printre regimurile separatiste şi criminale despre care o ţară care se respectă nici nu vrea să audă.

„SPUNE-MI CINE-ŢI SÎNT PRIETENII ...”

Este vorba de aşa zisa „republica moldovenească nistreană” care, de fapt, este o cloacă unde se scurg banii proveniţi de pe urma traficului cu droguri şi a comerţului ilegal cu armament şi mărfuri de contrabandă. Tiraspolul mai serveşte şi în calitate de speluncă în care îşi găsesc refugiul bandiţii de pe întreg teritoriul fostului imperiu sovietic (atunci cînd simt în spate suflarea fierbinte a Nemesidelor [1]  locale).

Un alt simulacru de stat (şi el aliat fidel al Moscovei) este Abhazia. Separatiştii aborigeni s-au „proslăvit” printr-o epurare etnică pe care ar fi putut-o invidia chiar şi „junii turci” [2] de la începutul secolului trecut cînd au „curăţit” Armenia de ... armeni. Pe teritoriul controlat de Suhumi nu mai găseşti nici un gruzin, deşi, pînă la proclamarea „independenţei de stat”, în Abhazia majoritatea locuitorilor erau svani şi mingreli (grupuri etnice gruzine).

Şi, în sfîrşit, cel de-al treilea „muschetar” din garda „kaghebistă” a preşedintelui Putin este Osetia de Sud – o altă regiune iredentistă a bietei Gruzii. Oseţii, care fac mare caz de „independenţa” lor „neîntinată”, au transformat-o şi ei într-un mijloc comod de a face „business” de contrabandă. Un exemplu banal: citricele din nesuferita Gruzie (interzise de Moscova sub motiv de nocivitate) sînt exportate în Rusia sub marca de producţie a „republicii” lor „suverane” şi „independente” (deşi, pe coastele alpine ale munţilor din Osetia de Sud nu cresc altceva decît muşchi şi conifere). Despre oceanul de spirt contrafăcut revărsat din Ţhinvali („capitala” Osetiei) peste „mămuca Rusie”, nici nu ar mai trebui vorbit, dacă din cauza acestuia nu ar deceda în fiecare lună sute de „fraţi mai mari”.

RUSIA ŞI PARTENERII EI „STRATEGICI”

Cineva ar putea să întrebe: bine, dar, cum rămîne cu Republica Moldova al cărei preşedinte comunist a declarat Federaţia Rusă „partener strategic”? La fel, Uzbekistanul, Kazahstanul, Kîrgîzstauln, Tagikistanul şi Hayastanul [3] au declarat parteneriatui cu Federaţia Rusă drept prioritate strategică. Pentru rimă şi o deplină armonie fonetică în rîndurile acestui colectiv strîns unit de „stanuri”-parteneri, nu ar fi rău de schimbat şi denumirea oficială a „plaiului nostru mioritic” în „Moldovistan”. Dar, să o luăm pe rînd.

1) Uzbekistanul. Această ţară central-asiatică este condusă încă de la începuturile independenţei sale de către autoritarul preşedinte Islam Karimov. El a fost pionierul „paradei suveranităţilor” declanşate pe timpul lui Gorbaciov, fiind primul ex-prim-secretar republican care s-a autoîntitulat „preşedinte”. Supărat că nu a fost invitat la sindrofia celor trei „zimbri” din Belovejskaia Puşcia [4], liderul uzbec a adoptat o poziţie subliniat disidentă faţă de Kremlin. Duşul rece al Andijanului [5] l-a făcut însă să-şi schimbe orientarea proamericană. Karimov şi-a dat seama la timp că cutiuţele albe ale bumbacului uzbec (culoarea albă a fost întotdeauna un simbol al royalismului) nu se prea înscriu în ikebana democratică a unchiului Sam [6] formată din roze georgiene, lalele kîrghîze şi portocale ucrainene.

2) Kîrgîzstanul este un stat central-asiatic total dependent de Rusia. El nu numai că nu are nici un fel de bogăţii subpămîntene, soluri roditoare sau braţe de muncă calificate (păstoritul nomad şi astăzi este îndeletnicirea de bază a kîrgîzilor ca şi acum două mii de ani), dar nici măcar o aşezare geostrategică cît de cît importantă. Americanii au încercat să „democratizeze” Kîrgîzstanul, dar au făcut-o în stilul lui Cernomîrdin [7]: în locul preşedintelui-academician Askar Akaev l-au întronat la Bişkek pe „democraticul” preşedinte de colhoz Bakiev.

Nu demult, un localnic cu numele kîrgîz neaoş de Ivanov a fost împuşcat de către o santinelă americană la porţile bazei militare aeriene „Manas” (luată parţial în arendă de „US Army” după 11 septembrie 2001). Vă închipuiţi în ce stare de imponderabilitate se afla „kîrgîzul” Ivanov dacă l-a atacat cu un briceag pe sergentul american înarmat cu o carabină M-16?. Preşedintele Bakiev a rămas la dubii: să-i alunge pe yankei acasă sau, în spiritul relaţiilor „economiei de piaţă” (propagate de aceeaşi americani), să le ceară acestora o plată de arendă triplată? Pînă la urmă el a găsit o soluţie demnă de înţeleptul Solomon: le-a dat ruşilor în arendă cea de-a doua jumătate din „Manas”.

3) Tagikistanul abia a ieşit dintr-un război civil sîngeros care a provocat moartea a cîteva zeci de mii de oameni şi colosale pierderi materiale. Nici această ţară nu se poate lăuda cu cine ştie ce bogăţii. Singurele sale „articole de export” sînt braţele sale de muncă ieftine (gastarbaiterii tagici fac concurenţă celor moldoveni pe şantierele din Moscova) şi drogurile. Duşanbe-ul reuşeşte să-şi menţină autoritatea în Badahşanul de Munte [8] numai datorită ajutorului militar din partea armatei ruse dislocate în această ţară. Un pericol major vine şi din partea Afganistanului vecin unde locuiesc mai mulţi tagici decît în Tagikistan. Printre tagicii afghani este răspîndită ideologia islamistă talibană şi liderii lor tind să exporte revoluţia islamică la nord de Piandj (rîu de graniţă cu Afghanistanul).

Nu trebuie subestimată nici influenţa Iranului vecin, căci farsi (limba de stat a Republicii Islamice Iran) este practic una şi aceeaşi cu tagika. Singura piedică serioasă în calea unei expansiuni iraniene (în afară de prezenţa militară rusească) este faptul că tagicii sînt suniţi, pe cînd în Iran domină şiismul. În asemenea condiţii sprijinul din partea Moscovei este pur şi simplu indispensabil. Americanii, instalaţi aici după invadarea Afganistanului, nu pot influenţa prea mult evenimentele. Or, încă un „punct fierbinte” în această zonă (pe lîngă Irak, Iran, Afganistan şi Orientul Apropiat) ar fi prea mult chiar şi pentru o supraputere de talia Statelor Unite.

4) Kazahstanul este ţara cu cea mai complicată structură etno-religioasă din regiune. Naţiunea titulară, kazahii, nu constituie majoritatea populaţiei. Populaţia rusolofonă, concentrată în regiunile nordice (cele mai dezvoltate din punct de vedere economic), alcătuieşte circa 40% din numărul total al locuitorilor, pe cînd cea kazahă – 38%. E drept că în ultimul timp se observă o schimbare cantitativă şi calitativă în favoarea naţiunii titulare care deţine posturile de comandă în sistemul politic kazah şi are o natalitate net superioară faţă de cea a populaţiei slave.

Nursultan Abişevici Nazarbaev (preşedintele Kazahstanului) nu poate risca o disidenţă prea mare faţă de Kremlin, deoarece se poate pomeni cu o „pridnestrovie” egală cu o jumătate din teritoriul naţional. Nici economia kazahă (cea mai dinamică din cele ale fostelor republici sovietice) nu ar putea rezista fără specialiştii „alolingvi”. Or, kazahii, la fel ca şi confraţii lor kîrgîzi, încă nu s-au debarasat de predilecţia pentru tradiţionalul păstorit nomad.

Ţările central-asiatice (cu excepţia Turkmenistanului) sînt legate între ele prin nodul gordian al Ferganei. Această regiune roditoare a fost împărţită de către Stalin între toate „republicile-surori” din regiune. Totul ar fi bine, dar această regiune este locuită în fond de către uzbeci care gravitează spre Taşkent. Pentru „a face dreptate” unele regiuni locuite de tagici (Samarcand şi Buhara) au fost „dăruite” cu generozitate Uzbekistanului şi populate de kîrgîzi - Kazahstanului. În aşa mod au fost semănaţi germenii conflictelor interetnice sîngeroase care au zguduit regiunea la apusul „perestroikăi”. În prezent, singura forţă în stare (deocamdată) să menţină şubredul status-quo în regiune este Moscova. Fergana este acel butoi cu pulbere care ameninţă să izbucnească în orice moment în ceea ce analiştii politici din Occident numesc: „Noii Balcani”.

În anii care au urmat după destrămarea URSS, etnicii ruşi din republicile Asiei Centrale au fost forţaţi să se refugieze în „patria istorică”. Ei au fugit în grabă de teama pogromurilor din partea „fraţilor mai mici”, lăsîndu-le locuinţele şi toată averea agonisită. Conform ultimelor date statistice, în Federaţia Rusă au revenit în ultimii ani circa 14 milioane de repatriaţi, majoritatea lor – din Asia Centrală. Moscova nu a reacţionat în nici un fel ca să oprească acest exod sau să-i apere pe acei care au mai rămas. Pentru comparaţie: inexistentul pericol de „românizare” a populaţiei rusofone din Republica Moldova a servit drept motiv pentru declanşarea războiului de pe Nistru!

5) Într-o situaţie extraordinar de complicată se găseşte Armenia. Astăzi armenii locuiesc doar pe o zecime din teritoriul pe care l-au populat pînă la tragicul an 1915 cînd au fost supuşi primului genocid oficial recunoscut în istorie din partea turcilor şi a aliaţilor lor kurzi. În anul 1920, Lenin a dăruit Ankarei încă o bună parte din teritoriul naţional armean (cu tot cu simbolul Armeniei – sfîntul munte Ararat). Din ce a mai rămas, a mai fost ruptă o bună bucată care a fost încorporată Azerbaigeanului sovietic [9]: Karabahul de Munte (în limba armeană – Arţah). A urmat un război pe care Armenia l-a cîştigat mulţumită ajutorului din partea Moscovei. Blocată de către adversarii săi istorici (Turcia şi Azerbaigean) care îi sînt net superiori din punct de vedere militar, demografic şi economic, Armenia poate supravieţui numai datorită alianţei cu Rusia. Ea este unica ţară din Transcaucazia pe al cărei teritoriu prezenţa armata rusească mai este încă dorită.

(va urma...)

A. Apolschi

[1]  Nemesis la grecii antici era zeiţa justiţiei şi a răzbunării.

[2]  O organizaţie naţionalistă care propaga idea formării în jurul Turciei a Imperiului “Marelui Turan” de la Balcani – pînă la Oceanul Pacific. Junii turci au intrat în istorie prin organizarea în anul 1915 a genocidului împotriva armenilor (circa două milioane de jertfe omeneşti).

[3]  Pentru cine nu este încă la curent: Hayastan este denumirea Armeniei în limba armeană, desigur.
[4]  Se are în vedere întrevederea dintre conducătorii Rusiei (Elţin), Belorusiei (Şuşkevici) şi Ucrainei (Kravciuk) avută loc în rezervaţia naturală “Belovejskaia Puşcia” care a pus punctul final în existenţa Uniunii Sovietice.

[5]  În acest oraş a avut loc o încercare de reeditare a revoluţiilor “florale” de inspiraţie americană din celelate republici ex-sovietice (Gruzia, Ucraina şi Kîrgîzstan)
[6]  “Unchiul Sam”: o denumire alegorică a SUA.

[7]  Fostul prim-ministru rus Victor Cernomîrdin este vestit prin expresiile sale care au devenit adevărate fraze înaripate. Una dintre ele este: „Am vrut să facem cum se poate mai bine, dar rezultatul a fost ca de obicei !” („Hoteli kak lucişe, no polucilosi – kak vsegda!”

[8]  Regiune situată în sudul ţării în care sînt foarte puternice tendinţele separatiste.

[9]  La fel ca şi în cazul tagicilor şi românilor moldoveni, majoritatea azerilor locuiesc în ţara vecină (în cazul nostru – Iran).