Din greşeală în greşeală spre victoria finală!

(citeste partea II…)

Odată s-au întîlnit lupul, vulpea şi ursul. Lupul şi vulpea erau îmbrăcaţi din cap pînă-n picioare în „firmă”, iar ursul – în cojocul său vechi şi ars de soare. Lupul se laudă: „Uitaţi-vă, eu am buzunare şi cureluşe aici, aici, aici şi aici. Vulpea, la rîndu-i, se laudă şi ea: „Dar eu, am mai multe – aici, aici, aici, aici, aici şi aici!” Ursul, cautînd cu disperare în blana sa jerpelită măcar un buzunăraş de rîs, nu a găsit nimic şi exasperat a urlat: „dar, eu, eu, eu … am să vă dau la bot!!!” (banc de pe timpurile „perestroicăi”).

Ceea ce uimeşte în politica externă a Rusiei este lipsa totală de imaginaţie a factorilor ei de decizie şi, în primul rînd, a preşedintelui Putin. Un locotenent-colonel şi în Africa tot locotenent-colonel rămîne, dară-mi-te în Rusia unde numărul lor este mai mare decît în toate ţările lumii luate la un loc. Marele scriitor american O`Henry are o nuvelă înduioşătoare („Murrwelle”) despre un ranger [1] din Texas care avea o broscuţă dresată cu ajutorul căreia îşi înveselea prietenii. Neştiind altceva (din cauza analfabetismului şi a lipsei de imaginaţie), cowboy-ul nostru exploata tema broscuţei la infinit. Preşedintele Federaţiei Ruse seamănă ca două picături de apă cu acest văcar texan, doar că în loc de inofensiva şi hazlia broscuţă, el are la dispoziţie monstrul gazo-petrolier. Cu ajutorul acestuia însă el nu se distrează, ci îi sperie şi şantajează pe cei din jur. Ultima jertfă a acestui şantaj a devenit Belorusia: unicul aliat benevol al Rusiei nu numai în regiune, dar şi în întreaga lume.

Poporul Belorusiei este unul dintre puţinele popoare slave care în trecutul său istoric nu şi-a avut niciodată statalitatea sa (exceptînd slovenii şi micuţul popor al sîrbilor lujiţi). Aşa zisa „RSS Beloruso-Lituaniană” din anul 1918 a avut o existenţă prea efemeră pentru a fi luată în considerare (la fel ca şi cea a „Republicii Democratice Moldoveneşti”). Poate din această cauză beloruşii nu au suferit niciodată de complexul „independenţei cu orice preţ”.

După destrămarea Rusiei Kievene şi ocupaţia tătaro-mongolă, beloruşii au intrat în componenţa Marelui Ducat Lituanian. Pînă la adoptarea catolicismului de către elita politică lituaniană şi Uniunea de la Krewo cu Polonia din anul 1385, limba belorusă a fost limba oficială a acestui uriaş imperiu medieval care se întindea de la Marea Baltică – la cea Neagră. Cultura belorusă a jucat un rol major în dezvoltarea culturii celorlalte popoare slave răsăritene. Este destul să menţionăm că anume în Belorusia au apărut primele cărţi tipărite în limba rusă veche.

Deşi a fost supusă unei intense politici de catolicizare şi polonizare de către panii polono-lituanieni, populaţia belorusă a rămas fidelă Ortodoxiei. În urma Primei împărţiri a Rzecz Pospolita din anul 1772, pămînturile beloruse au trecut în componenţa Imperiului Rus. În anul 1920, conform tratatului de la Riga, Belorusia de vest a fost cedată Poloniei renăscute după I Război Mondial, iar regiunile răsăritene au format o republică unională în componenţa URSS. În anul 1939, în conformitate cu prevederile protocolului adiţional secret la pactul Ribbentrop-Molotov, trupele sovietice au intrat în partea apuseană care a fost incorporată în RSS Belorusă cu capitala la Minsk.

În anii ocupaţiei germano-fasciste (1941-1944), Belorusia a fost cuprinsă de cea mai largă mişcare de partizani cunoscută în istorie. În această perioadă, republica şi-a pierdut o pătrime din numărul populaţiei. La aceste pierderi s-au mai adăugat şi sutele de mii de beloruşi împuşcaţi de NKVD şi morţi în lagărele GULAG-ului stalinist în perioada dintre anii 1939-1941 şi 1944-1956. Grelele încercări prin care au trecut beloruşii nu s-au terminat cu aceasta. În anii puterii sovietice acest popor a fost supus unei deosebit de acerbe politici de rusificare. Lipsiţi de elita sa intelectuală nimicită din rădăcină de către regimul stalinist, beloruşii au fost asimilaţi destul de efecient.

Factorii care au catalizat reuşita acestui proces au mai fost comunitatea lingvistică şi confesională. Or, spre deosebire de Ucraina, în Belorusia biserica unită greco-catolică nu se bucură de popularitate nici măcar în regiunile ei apusene. În afară de aceasta, la mijloc se mai află şi factorul vechimii ocupaţiei ruso-sovietice care pentru Ucraina a fost cu mult mai mare. Ucrainenii au reuşit în trei secole şi jumătate să guste din plin toate „plăcerile” acesteia: de la iobăgizarea de pe timpurile Ecaterinei II, pînă la genocidul foametei şi deportărilor organizate de regimul stalinist.

Belorusia s-a deosebit pozitiv de celelalte republici sovietice încă pe timpul cînd colosul sovietic părea de neclintit. Oraşele şi satele ei erau curăţele şi îngrijite, fără beţivani pe străzi, cu şosele bine asfaltate şi fără hopuri. Disciplina de muncă se afla şi ea la un nivel destul de înalt. După proclamarea independenţei, beloruşii nu s-au grăbit să „privatizeze” întreprinderile de stat şi kolhozurile în maniera celorlalte republici sovietice. Venirea la putere a lui Lukaşenko a marcat, chiar, revenirea la un stil autoritar centralizat de conducere nu numai în politică, dar şi în economia naţională. Spre deosebire de „ţarul” Boris [2], „bat`ka” („tătuca”) Lukaşenko nu a procedat la vinderea bogăţiilor naţionale capitalului străin şi se deosebeşte de primul prin incoruptibilitatea sa [3].

Noul preşedinte belorus ales în locul creaturii occidentale, Şuşkevici, a folosit în calitate de lozincă a campaniei sale electorale formarea împreună cu Rusia a unui nou stat unional: „Rusia-Belorusia”. Ideea aceasta era foarte populară printre beloruşi şi Lukaşenko a învins detaşat concurenţii săi. Susţinerea de care se bucură „bat`ko” în rîndul electoratului este şi astăzi cuasitotală. Mijloacele „mass-media” din Occident şi Rusia elţinistă au declanşat o ofensivă turbată împotriva acestui lider care îşi etala ostentativ antiamericanismul său.

Ştafeta anti-Lukaşenko a fost preluată sub o formă sau alta şi de către administraţia lui Putin. La început, totul părea să meargă bine. Într-o atmosferă de mare pompă şi solemnitate a fost semnat actul despre crearea noului stat unional. În ciuda începutului promiţător, tratatul ruso-belorus despre formarea unui stat unional aşa şi a rămas numai o simplă declaraţie de intenţii. Secretar executiv al noii formaţiuni statale a fost numit membrul „familiei” [4] lui Elţin (care l-a propulsat la putere şi pe Vladimir Putin), Pavel Borodin. Acesta a fost căutat de Themida americană pentru învinuirea de corupţie şi „spălare a banilor”. Un timp oarecare Borodin s-a aflat în detenţie în închisorile din SUA şi Elveţia de unde a fost scos sub o cauţiune de două milioane de franci elveţieni.

Ruptura dintre Putin şi Lukaşenko s-a produs din cauza abordării diferite a ceea ce înţelegeau fiecare dintre ei sub noţiunea de „stat unional”. Lukaşenko îl privea ca pe o uniune de state egale în drepturi, ceva de genul a ceea ce-a fost între Serbia şi Muntenegru. Totuşi, nu era vorba de o confederaţie, deoarece urma să se formeze un cîmp economic, valutar şi militar unic. Lukaşenko spera că ar putea într-o bună zi să conducă această nouă uniune. Aceste speranţele sînt destul de întemeiate, deoarece popularitatea sa în Rusia este aproape la fel de înaltă ca şi în Belorusia.

Putin, însă, vede totul din prisma disciplinei şi ierarhiei militare. „Verticala puterii” implementată cu insistenţă de preşedintele rus în ţara sa, a transformat Rusia într-un stat hipercentralizat în care autonomia subiecţilor federali a devenit o simplă ficţiune. În viziunea sa şi statul unional ar trebui să fie la fel de unitar-centralizat. Într-o alocuţiune televizată Putin s-a „scăpat cu vorba”, afirmînd că locul fiecărui subiect unional ar trebui să depindă de potenţialul său economic, militar şi uman. Or, Belorusiei i-ar reveni în aşa caz neinvidiatul statut de vasal subordonat Moscovei. Lui Lukaşenko o asemenea perspectivă nu-i surîde deloc.

Putin, se vede că îşi pregăteşte din timp o pistă de rezervă (ceva de genul „paraşutei de aur” [5] a managerilor occidentali) pentru retragerea sa după terminarea celui de-al doilea mandat în anul 2008. El ar vrea să rămînă în posesia unor pîrghii eficiente pentru a fi stăpîn pe situaţie şi după această dată. O uniune ruso-belorusă formală nu i-ar oferi asemenea instrumente de influenţă. Nici una puternică, dar cu un concurent periculos în persoana lui Lukaşenko, nu îi convine preşedintelui rus.

Încercările lui Elţin şi mai apoi ale lui Putin de a-l răsturna pe Lukaşenko prin mijloace mai mult sau mai puţin „paşnice” s-au terminat cu eşec. Opoziţia anti-Lukaşenko nu se bucură de popularitate printre beloruşi, deşi, asemeni viţelului proverbial care sugea de la două vaci, ea este susţinută nu numai de către Occident, dar şi de Moscova. Şi, deoarece pînă la ora „X” (anul 2008) nu a mai rămas mult, locotenent-colonelul nostru a aruncat pe masă ultimul său atu: ridicarea preţurilor la gazele naturale şi petrolul livrate Belorusiei. „Strategii” din Cremlin speră că această scumpire va duce la creşterea preţurilor la produsele de primă necesitate şi servicii comunale, închiderea întreprinderilor, şomaj şi, implicit, la căderea regimului lui Lukaşenko.

Argumentele invocate de administraţia lui Putin sînt aceleaşi ca şi în cazul Ucrainei, Gruziei şi a Republicii Moldova: „economia belorusă înfloreşte şi se dezvoltă, parazitînd pe contul preţurilor derizorii la petrolul şi gazele naturale ruseşti”. În organele de informare în masă ruseşti (dresate de Cremlin) se vorbeşte despre un venit suplimentar de trei miliarde de dolari americani la bugetul rus de pe urma triplării preţurilor la gazele naturale livrate Belorusiei.

Suma este destul de frumuşică (comparativ cu bugetul Republicii Moldova). Să vedem, totuşi, ce a avut de cîştigat (şi riscă să piardă) Rusia în urma alianţei sale cu Belorusia:

- Minskul a permis Rusiei să construiască pe teritoriul belorus o puternică staţie de supraveghere radar şi electronică a Europei Centrale şi de Nord

- Belorusia deocamdată constituie o breşă uriaşă în zidul NATO-UE care se întinde de la Marea Baltică – la cea Neagră. În perspectiva unei eventuale aderări la această organizaţie a Ucrainei, Gruziei şi Republicii Moldova ar dispărea complet zona-tampon dintre Rusia şi NATO. În asemenea caz, după cum demonstrează istoria relaţiilor internaţionale, o confruntare deschisă ar deveni inevitabilă. Rezultatele acesteia ar fi catastrofale pentru Rusia.

- Această republică ex-sovietică este unica ţară din lume care a propus Rusiei să-şi amplaseze rachetele nucleare tactice şi cu rază medie de acţiune pe teritoriul său.

- Lukaşenko este unicul lider politic din spaţiul post sovietic pentru care orientarea spre Rusia şi chiar unirea cu ea într-un stat unional nu este o simplă lozincă electorală pentru a cîştiga voturile alegătorilor nostalgici după fosta URSS (Moscova s-a „fript” deja în această privinţă cu Ianukovici şi Voronin).

- Belorusia îşi menţine încă intact puternicul potenţial al industriei militare moştenit de la fosta Uniune şi acesta lucrează pentru armata rusă.

- Produsele industriei beloruse (autobasculante, tractoare, componente rachetare ş. a. m. d.) nu sînt livrate „la preţuri mondiale” Rusiei, ci - preferenţiale. Importul de produse similare din Occident ar costa-o cu mult mai mult.

Or, cu alte cuvinte, Belorusia este unicul aliat strategic care i-a mai rămas Rusiei şi din cauza miopiei politice a Cremlinului, ea riscă să-l piardă şi pe acesta. Beloruşii nu vor uita degrabă umilinţele la care a fost supus preşedintele lor de către locotenent-colonelul ghebist în episodul cu „muştele de-o parte - pîrjoalele de-o parte” sau recenta lecţia de „business-class” gazo-petrolier.

Subsidierea aliaţilor este o practică general-răspîndită în lume, căci dividendele geostrategice sînt cu mult mai importante decît cele financiare. Ce ar cîştiga şi ce ar pierde, de pildă, SUA în Orientul Apropiat dacă ar înceta „sponsorizarea” Israelului, Egiptului, Iordaniei sau a Panamei în America Latina?

În realitate, cele mai mari pierderi Rusia le are nu de pe urma dotării economiei beloruse, ci a propriilor oligarhi care îi aduc prejudicii de zeci şi zeci de miliarde de dolari. Cîteva cifre: magnatul petrolier Roman Abramovici a „privatizat” în anii `90 compania „Sibnefti” cu 700 milioane de dolari, pentru ca acum să o vîndă aceluiaşi stat de la care a cumpărat-o cu … 14 miliarde!!! (sumă egală cu tot bugetul de stat al Belorusiei). „Scurgerea” de capitaluri din Rusia numai anul trecut a constituit „simpatica” sumă de 65 miliarde. „Fondul de stabilizare” rusesc cu un capital de circa trei sute de miliarde a fost depozitat în băncile occidentale etc., etc. De menţionat că toţi aceşti bani „lucrează” pentru duşmanul declarat al Rusiei: Occidentul în frunte cu SUA.

Comparaţi aceste sume fabuloase (nici pe departe complete) cu cele trei miliarde nenorocite „economisite” de locotenent-colonelul Putin pe contul Belorusiei. Concluzia se impune de la sine.

Lukaşenko a încercat să reacţioneze adecvat prin ridicarea tarifelor vamale la petrolul exportat de Rusia prin oleoductul „Drujba” în Europa Occidentală. În urma presiunilor din partea lui Putin el a ordonat revenirea la „status-quo”. Unele organe de informare în masă s-au grăbit să anunţe victoria Cremlinului pe toate fronturile şi capitularea necondiţionată a lui Lukaşenko. Nimic mai departe de adevăr!

- În primul rînd, Moscova nu mai este privită ca un partener de nădejde de către Europa Occidentală. Uniunea Europeană a înţeles că ex-preşedintele SUA Ronald Reygan a avut dreptate cînd o preîntîmpina de pericolul dependenţei energetice de Rusia. Scurta întrerupere a exportului de petrol rusesc în legătură cu incidentul belorus a provocat panică în economia occidentală şi i-a impus pe vest-europeni să se gîndească serios asupra căutării unor surse alternative de energie

- În al doilea rînd, în urma pressing-ului din partea Cremlinului, Lukaşenko nu numai că nu a pierdut din popularitate, ci dimpotrivă, a cîştigat teren chiar şi în Rusia unde simpatiile cetăţenilor de rînd sînt de partea sa.

http://md.altermedia.info

[1]  Rangeri: în trecut, aceştia alcătuiau patrule de cavalerie uşoară cu funcţii de grăniceri şi jandarmi în regiunile de graniţă ale Vestului Sălbatic. De obicei ei erau recrutaţi din rîndul fermierilor şi a cowboy-lor care aveau practică de luptă cu pieile roşii şi bandele de tîlhari care roiau prin această regiune. În prezent, aşa sînt numite unele unităţi cu destinaţie specială ale forţelor armate SUA.

[2]  Se are în vedere ex-preşedintele rus Boris Elţin care a cîrmuit Rusia într-o manieră autocratică şi autoritară.

[3]  Soţia lui Lukaşenko lucrează şi astăzi contabilă la întreprinderea agricolă pe care a condus-o soţul ei înainte de a fi ales preşedinte al Belorusiei.

[4]  Denumirea dată de către jurnalişti clanului corupt şi criminal care s-a format în jurul preşedintelui rus Boris Elţin. Putin a fost susţinut de „familie” şi a ajuns preşedinte al Rusiei cu condiţia amnistiei şi garantării inviolabilităţii juridice a membrilor ei.

[5]  Managerii marilor corporaţii occidentale îşi asigură o bătrîneţe liniştită, condiţionînd serviciile ce le aduc companiilor lor prin prime şi bonusuri în bani şi hîrtii de valoare după pensionare.