1.    Rugăciunea ortodoxă

(citiți întroducerea...)

La tema rugăciunii, spre stupefacţia mai multor creştini şi clerici, s’au formulat nişte sentinţe cu iz desluşit de condamnare: „Dacă copilul nu are cei şapte ani de acasă, dacă în familie nu a avut practica rugăciunii, nu mai poate s-o înveţe. Rugăciunea nu se învaţă, ci se naşte odată cu zămislirea pruncului.”

În cadrul discuţiei pr. Pavel a susţinut că aici el a avut în vedere faptul că rugăciunea este legătura omului cu Dumnezeu, că indiferent de conştiinţa omului, Dumnezeu se gîndeşte la fiecare om. Altfel spus, orice om, indiferent de credinţă, se află în legătură cu Dumnezeu şi această legătură şi este rugăciunea pe care el o are aici în vedere.

Deja aici apare o anumită neconcordanţă cu cele publicate. Dumnezeu se gîndeşte la fiecare om, îl viază pe fiecare, după cum chiar Mîntuitorul afirmă că după cum soarele luminează şi pentru cei buni şi pentru cei răi, tot aşa şi Dumnezeu îi iubeşte şi pe unii, şi pe alţii. Dar de aici nu rezultă nicidecum că şi omul se află în aceeaşi legătură cu Dumnezeu. Iată că şi Cuviosul Varsonufie de la Optina ne zice: „Dobîndirea rugăciunii lăuntrice este necesară. Fără ea nu poţi intra în Împărăţia Cerurilor.” Iar Cuviosul Simeon Noul Teolog este şi mai explicit: „Dacă cineva nu se va uni cu Domnul Iisus încă de aici, de pe pămînt, atunci el niciodată nu se va uni cu El.”

Vedem, deci, limpede că pentru mîntuirea omului nu este suficientă legătura lui Dumnezeu cu omul – prin iubirea Sa, - dar mai este nevoie şi de unirea omului cu Dumnezeu – rugăciunea fiind legătura omului cu Dumnezeu.

Dacă e să credem sentinţei părintelui Pavel, atunci oamenii care nu s’au născut din mame rugătoare nu pot în principiu învăţa să se roage lui Dumnezeu, Maicii Domnului, sfinţilor; deoarece capacitatea de a se ruga i se inoculează omului la zămislire şi nu poate fi însuşită altfel.

Pe de altă parte ştim, de altfel şi din predicile pr. Pavel, că postul şi rugăciunea sînt cele două aripi care îl duc pe creştin la mîntuire, în Împărăţia Cerurilor. Astfel, fără rugăciune nu este cu putinţă ca vre-un om să ajungă la mîntuire, ci este sortit iadului. Potrivit acestor sentinţe, orice om a cărui mamă nu se ruga în momentul zămislirii şi în timpul purtării sarcinii, este osîndit la iad, căci nu are cum să însuşească nevoinţa rugăciunii, căci aceasta „nu se învaţă, ci se naşte odată cu zămislirea pruncului.”

În ultimă instanţă, sentinţa precum că omul care nu vine din familie creştinească ortodoxă nu mai poate să înveţe rugăciunea niciodată, adică este sortit iadului, coincide cu erezia predestinării, a ursitei. Potrivit eresului predestinaţionist, soarta omului este pecetluită încă pînă la naşterea sa – unii sînt predestinaţi pentru Rai, ceilalţi – pentru iad.

Există, însă, şi numeroase cazuri opuse cînd persoane provenite din mame rugătoare s’au lepădat de Hristos, inclusiv copii de preoţi. Chiar în istoria noastră avem cazul unui fiu al domnitorului Petru Rareş care s’a turcit sau cayul fiilor ultimului domnitor din familia Movileştilor – verii Sfîntului ierarh Petru Movilă. Cazul lui Iosif Stalin este şi mai notoriu, el fiind născut de o mamă ortodoxă evlavioasă.

Din fericire, Biserica şi istoria ei ne arată exact contrariul celor ce citim în aceste sentinţe din interviu.

Cunoaştem numeroşi sfinţi care s’au convertit la Ortodoxie. Iar dacă a fost faptul convertirii, atunci, fireşte, a existat un timp în care aceşti oameni nu erau creştini, ci născuţi în medii păgîneşti, adică ei nu se rugau sau se rugau unor demoni (zeităţi păgîneşti). Sfîntul Ciprian al Cartaginei, Sfîntul mucenic Hristofor, Sfîntul mucenic Iustin Filozoful, Sfînta Maria Egipteanca, Sfînta Mare Muceniţă Ecaterina, Sfîntul mucenic Anastasie Persul, Sfîntul Vladimir, Sfîntul Întocmai cu Apostolii Împărat Constantin cel Mare şi acest şir poate fi lesne continuat.

Cunoaştem, de asemenea, numeroşi convertiţi la Ortodoxie în zilele mai noi – cuviosul Serafim Rose, cuviosul Placide Deseille, mitropolitul Antonie (Blum) de Suroj, pr. Timofei (scriitor apologetic), pr. Michel Laroche, pr. Gheorghe Neufach şi mulţi, mulţi alţii.

Avem chiar printre cunoscuţii apropiaţi părintelui Pavel persoane care s’au convertit la Adevăr fiind deja la vîrsta maturităţii – ieromonahul Savatie (fostul poet post-modernist Ştefan Baştovoi), mai mulţi fii şi fiice duhovniceşti ale sfinţiei sale, subsemnatul. Dar ce să spunem despre miile şi miile de creştini care au păşit pragul Bisericii după 1988 cînd s’a permis mărturisirea nestingherită a creştinismului în URSS ?

Nu numai exemplele din viaţa bisericească vin să infirme aceste sentinţe pe drept cuvînt neglijente, ci şi Sfinţii Părinţi în persoană.

Sf. Teofan Zăvorîtul afirmă în cunoştinţă de cauză: „Trebuie să înveţi a te ruga după cum se învaţă şi orice altă îndeletnicire.” Vedeţi vre-o contradicţie cu sentinţele rostite de preotul intervievat ? Acelaşi sfînt rugător ne lămureşte ce este rugăciunea: „Şi rugăciunea este o ştiinţă, şi este de viaţă purtătoare, nu este obositoare, dar se învaţă cu inima, nu cu mintea şi ţinerea de minte.”

La fel şi Sfîntul Ignatie Breancianinov ne povăţuieşte: „Vieţuirea monahală este ştiinţa ştiinţelor, o ştiinţă dumnezeiască. Aceasta se referă la toate nevoinţele călugăreşti, în special, la rugăciune. Fiecare ştiinţă are începutul său, treptele sale în predarea cunoştinţelor, are propriile exerciţii de definitivare, aşa şi în învăţarea rugăciunii există o rînduială, un sistem. Urmarea meticuloasă a rînduielii sau, ceea ce este acelaşi lucru, a sistemului serveşte în fiecare ştiinţă drept chezăşia unei izbînzi temeinice în ea, la fel şi antrenarea corectă în rugăciune serveşte drept chezăşie în dobîndirea desăvîrşirii în ea. ... La studierea ştiinţei ştiinţelor – a rugăciunii – este nevoie de cea mai sigură îndrumare ...”

La fel, Sf. Ioan Gură de Aur ne îndeamnă: „Să ne învăţăm a ne nevoi neîncetat şi fără abatere în rugăciune ...” şi „Chiar dacă nu înţelegi cuvintele rugăciunii, cel puţin deprinde-ţi buzele să le rostească. Şi limba se va sfinţi cu aceste cuvinte cînd le rosteşti cu osîrdie.” Or, deprinderea se face prin învăţare şi aplicare în practică a celor învaţate.

Nici Sf. Vasile cel Mare nu ne învaţă altfel decît ceilalţi sfinţi: „Cum să ajungem la o rugăciune fără împrăştierea minţii ? Fără îndoială, atunci cînd ne încredinţăm că Dumnezeu se află în faţa ochilor noştri.” „A ajunge” la rugăciune presupune că rugăciunea (capacitatea de a te ruga) nu ţi se dă la naştere sau la zămislire, dar presupune un efort în însuşirea ei.

La o fugară trecere în revistă a unor „păreri particulare” ale mai multor sfinţi rugători nu vedem nici o contradicţie între ei, ceea ce poate constata orice cititor.

Arhiepiscopul Nicon Rojdestvenski (1851-1919): ”Ce este rugăciunea în viaţa duhovnicească a creştinului ? Ea este, de fapt, respiraţia sufletului care trăieşte cu Dumnezeu, ridicare permanentă a minţii şi a inimii spre Dumnezeu, în glas sau lăuntric, din inimă. Ştim noi oare „să respirăm cu rugăciunea”, să ridicăm inima noastră, mintea noastră la Dumnezeu cum se cuvine, cum ne-a învăţat Domnul, cum ne învaţă sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu ? Ştim noi oare să ne rugăm ? .... Nu, nu ştim noi, ne-am dezvăţat să ne rugăm, dar, slava Domnului, mai sînt printre noi însetaţi de rugăciune, care îl cheamă pe Dumnezeu: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm! (Luca 11,1).”

Cuviosul Emilian de la Sfîntul Munte: „Este absolut evident că omul care nu a fost învaţat să se roage este un om nenorocit. ... el nu se va putea asemui îngerilor, dacă nu va însuşi regulile de întrebuinţare a rugăciunii.”

Arhimandritul Sofronie (Saharov), ucenicul Sfîntului Siluan Atonitul: „Nedorinţa de a învăţa ascunde lenevia duhovnicească sau mîndria. Amîndouă îl conduc spre eşec pe cel care a purces pe calea lucrării minţii (rugăciunii).”

Sfîntul Ioan de Kronştadt: „Ai mari şi vrednici învăţători în cele cuvioase – Ioan Gură de Aur, Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, Vasile cel Mare, Efrem Sirul, Ioan Scărarul şi alţii. De aceea, dacă te vei lenevi în învăţătura ta, la Judecata de Apoi vei fi întrebat mai vîrtos decît fraţii tăi care nu au avut asemenea dascăli.”

Sfîntul Sfinţitul mucenic Andronic de Perm (1870-1918): „Parohul îi uneşte pe enoriaşi în rugăciune, dar întrucît rugăciunea depinde nu numai de curăţia inimii, dar şi de deprindere şi de învăţare, în biserici nu se produce unirea întru rugăciune între păstor şi credincioşi.”

Sfîntul Climent Alexandrinul: „Nu există credinţă fără cunoştinţe, nu există cunoştinţe fără credinţă.” Or, rugăciunea este rodul imediat al credinţei.

Pr. Alexei Mecev: „Dacă în om se naşte nevoia lucrării minţii (rugăciunii), atunci fără a avea anumite cunoştinţe creşterea duhovnicească nu este cu putinţă. Numai într’un singur caz simplitatea deplină nu este păgubitoare – cînd ai un învăţător plin de har şi eşti în deplină ascultare faţă de el.” Dar această situaţie nu este proprie zilelor noastre.

Pr. Ioan Juravski: „Fără o înţelegere dreaptă a firii tale înţelegătoare, adică despre sine, despre sufletul tău, nu poţi săvîrşi corect lucrarea minţii, nu te poţi desăvîrşi corect în lucrarea rugăciunii.”

Mitropolitul Veniamin Fedcenkov: „Dacă noi am intra în duhul rugăciunii nu aşa cum i se pare oarecui, „după dispoziţie”, ci anume aşa cum ne îndrumă Biserica, atunci am putea nu numai să învăţăm adevărata viaţă duhovnicească, dar şi să ajungem la culmile ei, trăind încă în lume.”

Mîntuitorul Însuşi ne îndeamnă prin pilda lucrătorilor chemaţi chiar şi în ceasul al unsprezecelea care vor fi răsplătiţi ca şi cei din ceasul întîi să îndrăznim la cucerirea Raiului.

Epxerienţa Bisericii în practicarea rugăciunii este descrisă în numeroase scrieri care poartă asemenea titluri sugestive ca „Şcoala rugăciunii” (mitr. Antonie (Blum), „Rugăciunea – învăţarea şi lucrarea ei” (Poveţe alese ale sfinţilor părinţi), „Rugăciunea lui Iisus şi metodele ei duhovniceşti” (pr. Michel Laroche), „Practica rugăciunii personale după tradiţia sfinţilor părinţi (ier. Gabriel Bunge), „Cum să ne rugăm corect după învăţătura sfinţilor părinţi” (colecţie de învăţături), „Cum să ne învăţăm a ne ruga” (Sf. Teofan Zăvorîtul) etc.

Cunoaştem că pr. Pavel, pe bună dreptate, îşi îndeamnă fiii duhovniceşti să practice pravila rugăciunii de dimineaţă şi cea de seară.

Atunci cum să înţelegem această chemare de pe paginile unui ziar anticreştin ca „Timpul” ca, practic, să nu ne rugăm ? Cel puţin cei care nu am fost zămisliţi de mame care se rugau ? Ce mesaj s’a dorit cu aceste sentinţe ? Sau avem de a face cu o „neglijenţă de limbaj” ?

Nu este un secret pentru nimeni că cititorii publicaţiei „Timpul” nu se roagă, iar unii dintre ei s’ar putea chiar să vină din medii secularizate, adică să fi fost născuţi din mame nerugătoare. Prin aceste sentinţe, în acea formă în care ele au fost rostite de pr. Pavel, aceşti cititori sînt, practic, îndemnaţi să nu se mai silească să înveţe a se ruga, să înveţe rugăciunea, căci „nu mai pot să o înveţe.” Nu cred ca acesta să se fi vrut a fi mesajul sentinţelor părintelui Pavel.

(Va urma)

Benedict Moldoveanu