O COŢCĂRIE EDITORIALĂ A ACADEMICIANULUI DEMIR DRAGNEV (III) iunie 23 2008 - 13:04 (Centrul MDN) Mihaela Gheorghieva, Agnita Bulgaru

SAU POVESTEA AMARĂ A UNEI CĂRŢI DESPRE SUDUL NOSTRU

Continuarea părţii a 2-a:

Dar iarăşi, să nu creadă carecumva cineva că Departamentul a aruncat nişte bani pe fereastră, că nu e nici un folos din toată afacerea asta. Nu, nu e deloc aşa. Pe lîngă bunătate de lucrărică, limba română s-a îmbogăţit şi ea cu cîteva verbe noi, unele şi-au „precizat” conjugarea, altele etimonul, adică originea lor, multe cuvinte au căpătat sensuri noi, nebăniute nici de cei mai mari scriitori români. Spre exemplu, la p. 55 citim: „Articole din metal confuţionate de meşteşugarii din Moldova”. Confuţionat e participiul verbului a confuţiona, care provine din chineză – simţiţi izul, muzicalitatea lui orientală? – şi aminteşte de Confucius, ruseşte Confuţii – negreşit, verbul a pătruns în lucrare prin filieră slavă! Reţineţi, deci, neologismul a confuţiona. La p. 102 alt exemplu elocvent: „Timp de mai multe decenii Imperiul Rus se eriga în postură de protector al popoareor ortodoxe”. Învelişul sonor al acestui verb pare să fie o îmbinare foarte reuşită dintre a iriga şi a se erija, păstrînd sensul acestuia din urmă.

Iată şi cîteva infinitive folosite „corect”, „curat româneşte” în lucrare, neatinse de bruma moldovenismului: a mutela (p. 8), a provăni (p. 40), a rotungi (p. 44), a împerteşi (p. 65), a despărea (p. 72), a revindeca (p. 112 şi toată cartea) şi multe, multe altele; verbul a reprima şi-a recăpătat în sfîrşit formele lui de conjugare cu adevărat româneşti: eu reprimez, tu reprimezi, el reprimează, cu conjunctivul să reprimeze; vezi pp. 57, 70. Dacă l-ar împinge Mititelu (tot la marele humuleştean revenim) pe cineva de la Departamentul din Bucureşti să le dea bani celor de la „Civitas” pentru un manual de limba română, destinat sudului Basarabiei, atunci elevii din cele vreo 15 şcoli româneşti din părţile noastre ar trece „de binevol” (vezi p. 25) la limba ucraineană!

Dar poanta acestei afaceri de manual nu constă în numărul exagerat de greşeli şi braşoave, ci în faptul că autorul şi cel care l-a coordonat metodic pe domnia sa, umblînd cu ciftlicuri şi nimicuri şi neţinîndu-se de cuvînt nu ne-au dat acea istorie a sudului, promisă în optimista introducere a dlui D. Dragnev şi pe copertă. Or, din 1856 şi pînă la 1878, timp de 22 de ani (exact atîta am stat noi acasă şi a doua oară), multpătimitul şi încercatul sud a făcut parte din Moldova (cea liberă, de peste Prut), apoi din statul român creat la 1859. Deputaţii noştri, băştinaşi sau minoritari, nu mai conta, au luat parte la Adunările Ad-hoc, au luptat pentru unire şi au votat-o, noi am avut reprezentanţi în forul legislativ, populaţia de aici, de toate neamurile, s-a implicat plenar în viaţa politică şi economică a ţării. Învăţămîntul şi cultura cunoşteau şi ele o perioadă de înflorire prin buna organizare a procesului instructiv-educativ, deschiderea de şcoli şi biblioteci, oficierea serviciului divin în limba noastră. Datorită celor două decenii şi ceva de administraţie românească noi vorbim şi azi mai frumos, mai corect româneşte decît cei din centrul sau nordul Republicii Moldova. Cînd a venit războiul cu turcii, românii au luptat şi ei eroic pentru eliberarea de sub jugul secular, dar Congresul de pace de la Berlin a condiţionat independenţa României de retrocedarea judeţelor sud-basarabene către Rusia. Politicieni şi intelectuali de vază au protestat împotriva noii nedreptăţi; Eminescu a scris mai multe articole, numind bucata noastră de pămînt zestre, patrimoniu al neamului; Kogălniceanu încerca disperat să ne apere la Berlin; primul ministru declara la Viena că România nu va ceda şi cerea sprijin diplomatic în capitalele europene. Dar a cedat! Altfel nu se putea. Despre toate acestea s-au scris atunci şi mai tîrziu zeci şi sute de articole în presă, s-au tipărit studii şi culegeri de documente, accesibile astăzi, fără nici un fel de restricţii cercetătorilor de pe un mal şi altul al Prutului. Autorul şi coordonatorul aveau acum fericita ocazie să pună în circuit ştiinţific, pe înţelesul nostru, al profesorilor şi elevilor, lucruri extraordinar de interesante, informaţii utile ce ar vărsa lumină asupra multor întrebări care ne frămîntă. N-au făcut-o însă! Nimic, absolut nimic în pretinsa istorie a sudului dnii Chirtoagă şi Dragnev nu ne-au dat despre această frumoasă perioadă; doar la p. 26 în Informaţie suplimentară se dau vreo trei propoziţii despre evoluţia etno-demografică, benefică, a românilor din Cahul, Chilia şi Reni şi alte două propoziţii, tot pe aceeaşi pagină, în legătură cu reforma administrativă românească şi acordarea statutului de porto-franco oraşului Ismail la 1871. Bătaie de joc!

Trebuia să fie, cel puţin, un capitol aparte, trebuia prezentată perioada sub toate aspectele, dar, repetăm, nu s-a făcut nimic! De ce? S-au temut cumva stimaţii autori-coordonatori de reacţia oficialităţilor ucrainene din zonă? Nu! Şi atunci de unde să se informeze, să se documenteze elevii noştri? Din istoria Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene? Poate acolo vor găsi ceva, fiindcă autorilor noştri le-a fost şi le este în cot de noi, cei din sud, noi am servit ca pretext „toarşilor” de la Chişinău şi de la Bucureşti pentru a spăla sau mai exact a deturna nişte fonduri bunişoare.

Altfel nu ne putem explica de ce într-o lucrare despe sud şi destinată nouă, celor din sud nu este nimic, de data aceasta nici un cuvînt despre noi cînd vine vorba de unirea Basarabiei cu România la 1918. Sau poate autorul şi coordonatorul condamnă actul în sine? Nu! – îi acordă aproape o pagină - 134. Poate lipsesc izvoarele necesare? Ba bine că nu! Se găsesc în orice bibliotecă sau la Arhiva centrală de la Chişinău (noi ne-am făcut studiile acolo, copiii noştri învaţă acum acolo şi ştim care e situaţia). De ce se trece atunci sub tăcere faptul că trei deputaţi originari din judeţul Ismail – Elena Alistar, Gheorghe Mare şi Vitalie Zubac au votat la 27 martie 1918 unirea cu Ţara? De ce nu se pomeneşte numele altui deputat – Dumitru Dragomir – de la Cetatea Albă, că a votat şi el Unirea? Dar cîte s-ar putea scrie şi povesti despre activitatea pe tărîm naţional, de pînă la 1918, a Elenei Alistar şi a altei pămîntence de a noastre – Tudor Nadejda – tot ele şi fondatoarele Ligii Femeilor din Basarabia! Luptător pentru Unire a fost şi Efrem Dumbravă de la Taşlîc, Cetatea Albă, unul dintre organizatorii militarilor moldoveni din sudul Basarabiei, comisar al judeţului Ismail în acele vremuri tulburi, şi Eugen Bădărău din Ismail, cu studii în Italia, pînă la 1914, delegat din partea oraşului natal în Sfatul Ţării (nu a fost înregistrat), apoi deputat în Parlamentul României Mari, preşedinte (de 2 ori) al Societăţii Române de Fizică, academician. Se putea aminti aici şi Artur Văitoianu, născut şi el la Ismail (1864), general român, ajuns, pentru scurt timp, Preşedinte al Consiliului de Miniştri al României (1919), care i-a ajutat pe cei din Sfatul Ţării în momente grele. 

De ce autorul şi coordonatorul au aşternut în lucrare un văl negru peste aceste nume, aşa ca în timpul lui Stalin? De unde să ştie copiii noştri istoria adevărată a locurilor natale? Ce fel de istorie ne-aţi dat, domnilor de la Chişinău şi Bucureşti? De ce ne minte domnul Dragnev în „Introducerea” analfabetă (ca medievist mare ce e, nici nu ştie cînd au ocupat turcii Chilia şi Cetatea Albă – p. 5) cînd spune: „Se apreciază importanţa istorică a aflării în perioada 1856-1878 a judeţelor Ismail, Bolgrad şi Cahul în componenţa Principatului Moldovei, apoi a României. Un loc aparte în carte îl ocupă descrierea şi analiza procesului de emancipare naţională care a cuprins în 1917-1918 toate pămînturile locuite de neamul românesc, inclusiv cele din sudul Basarabiei”? (p. 6). Unde este această apreciere, unde este ceva despre sudul Basarabiei la 1917-1918?

Dar nu numai perioada 1856-1878 şi luptătorii pentru unirea cu Ţara de la 1918 sînt trecuţi la index în lucrare, ci toate personalităţile marcante, originare din Sud şi aceasta n-o mai putem înţelege deloc! Au devenit cumva „persona-nongrata” în istoria şi cultura noastră nume ca Elena Cernei - născută în 1924 la Bairamcea, Cetatea Albă, una dintre marile mezzo-soprane ale secolului trecut, cu studii şi o carieră strălucită la Bucureşti, apoi la Metropolitan Opera (New-York); Alexandru Lungu – născut în 1924 la Cetatea Albă, medic şi poet român, profesor la Universitatea din Bucureşti, stabilit apoi în Germania (1973), unde scotea şi o revistă de poezie „Argo”; Leonid Dimov – născut în 1926 la Ismail, poet şi traducător - „reprezentatnt de seamă al mişcării onirice”; Vladimir Cavarnali – născut în 1910 la Bolgrad, poet; Mihail Guboglu – născut în 1911 la Ceadîr-Lunga – istoric şi orientalist de seamă, profesor universitar la Bucureşti, Ankara, Paris şi mulţi, mulţi alţii.

Am arătat şi anul lor de naştere pentru a demonstra că aceste personalităţi sînt un produs al şcolii româneşti interbelice, că s-au format atunci, şi, principalul, au avut posibilitatea să se afirme mai tîrziu în Ţară şi în străinătate.

Dar în lucrare sînt neglijaţi pînă şi cei care au trăit şi activat acolo, la Chişinău, şi domnii Chirtoagă şi Dragnev trebuia să fi auzit de ei – or, e păcat să nu găseşti loc în carte măcar pentru a pomeni numele academicianului Natalia Gheorghiu, născută în 1914, la Manzîr, cu medicina făcută la Bucureşti, cea care a alinat o viaţă întreagă suferinţile micilor pacienţi; numele lui Dumitru Caraciobanu, talentatul actor de la „Luceafărul”, dus dintre noi la numai 43 de ani, în memoria căruia aici, la baştină, în Satul-Nou, Reni, puţinii intelectuali locali mai organizează cîte o manifestare. În schimb, ni se dau ca mari personalităţi născute în părţile noastre, Pavel Chiorul (p. 143) or, acesta împreună cu alt basarabean, Leonid Madan, au creat la Tiraspol prin anii 30 ai secolului trecut „limba moldovenească”; Chioru alcătuind „Dicţionarul rus-moldovenesc” cu stelimînt în loc de astronomie, dăruinţă în loc de cadou, masniţă în loc de cantină etc. – şi a unei broşuri despre „ocupaţia Basarabiei de către boierii români”; Emilian Bucov, care - zic autorii - „a absolvit gimnaziul din Chişinău şi facultatea de litere a Universităţii din Bucureşti” (p. 144), or, frăţiorilor analfabeţi de la Academie, care scrieţi cărţi pentru sud, cu gimnaziul te duceai numai la liceu; voi confundaţi gimnaziul rusesc cu cel românesc! Şi apoi acest Bucov a scris cum i-au îngropat românii de vii pe răsculaţii de la Tatarbunar în 1924 (vezi povestirea lui Mormîntul frăţesc); despre savantul Eugen Russev, care a fost şi directorul Institutului de Istorie (1961-1970), la care lucrează dnii Chirtoagă şi Dragnev, deci l-au cunoscut probabil, se spune că a fost „scriitor”! (p. 144) - interesant cîte romane şi poezii o fi scris? - şi că „s-a ocupat de valorificarea moştenirii literare (cronicile lui Gh. Ureche...)” (aşa e la p. 144!), deci Gheorghe Ureche ! 

În această ordine de idei am vrea să subliniem că autorii schimonosesc nu numai numele cronicarului moldovean Grigore Ureche, ci mai toate numele româneşti – fie domnitori, fie oameni de cultură sau ştiinţă. Astfel, fiul lui Mircea cel Bătrîn, Radu Prasnaglava devine în lucrare Prusnaglava (p. 62), August Treboniu Laurian e Augustin Laurian la dnii Chirtoagă şi Dragnev (p. 116), pictorul şi publicistul Ion Negulici (1812-1851) e botezat în Ioan Negrici (p. 117) – bătaie de joc totală! – Dimitrie Gusti e la ei Dumitru Gusti (p. 141), umanistul sas Johannes Honterus devine, nu ştim de ce, Hontezus (p. 84), Udrişte Năsturel se transformă la autori în Udreşte (p. 85), aşa ca un verb de conjugarea a IV-a, la persoana a III-a; mareşalul Averescu, pămîntean de-al nostru, e dat A. Averescu (p. 132 şi 138), ceea ce ar însemna Andrei sau Arcadie şi nicidecum Alexandru; am văzut o lucrare coordonată tot de dl Dragnev, Prezenţe basarabene în spiritualitatea românească (p. 338, nr. 22), unde pe mareşal îl chema deja Ion Averescu! Nu i-a prea mers nici academicianului Mehedinţi, geograf şi pedagog român, ministru al Instrucţiunii şi Cultelor în furtunosul an 1918, deci o personalitate bine cunoscută în cultura românească; îl chema Simion (Senea, cum spunem noi moldoveneşte), dar „flăcăii” de la academia chişinăuiană l-au „popit” Sergiu Mehedinţi (p. 142); G. Musicescu e dat peste tot în lucrare Muzicescu, or, să greşeşti absolut toate numele nu se poate, e ceva la mijloc!

Nu scapă de agramatismul şi bătaia de joc a dlor Chirtoagă şi Dragnev nici basarabenii! Emanoil Cateli (Catelly), deputat în Sfatul Ţării, prefect de Bălţi, senator, mort în GULAG-ul stalinist, e răsbotezat în Emilian Catelli (curat ca pe Bucov, domnule! p. 134); compozitorul Mihail Berezovschi devine şi el N. Berezovschi, probabil Nicolae sau Nicanor, cred domniile lor (p. 143) etc.

La fel de schimonosite sînt şi cele mai multe nume topice româneşti: Rodno (p.54) în loc de Rodna – parcă am fi în Bielorusia şi nu în Transilvania - ; Masivul Rodnei va fi probabil „pe limba d-lor”, Masivul Rodnoului, nu-i aşa?; Spagov (p. 65) în loc de Snagov; Izlaz (p.113) în loc de Islaz; Baragan (p. 36) în loc de Bărăgan; Santana Mureş (p. 31) în loc de Sîntana de Mureş (sună frumos – Santana – aproape ca în telenovelele latino-americane); Lapuşna (p. 60) în loc de Lăpuşna etc. Poftim, române de pretutindeni, cearca de mai află ceva despre ţara ta!

Va urma...

Vezi şi partea întîi.