Pe la începutul anilor ’70, în vremea oficierii Dumnezeieştii Liturghii, am avut parte de prima viziune. Şi iată cum a fost. În vremea aceea, a început atracţia faţă de Occident şi, respectiv, dispăreau trăsăturile proprii slavilor: simplitatea, ospitalitatea, lipsa lăcomiei de bani. Lăcomia banilor (iubirea de argint), de altfel, este pusă în capul unghiului noii concepţii despre lume: banii şi lucrurile sunt mai presus decât moralitatea, spiritualitatea. Cel mai groaznic s-a întâmplat să fie că modul de viaţă al oamenilor ce-şi zic ortodocşi, adesea, dintre cei care urmează cu râvnă rânduielile bisericeşti, devine ca şi al păgânilor din jurul lor! Aceeaşi lipsă de modestie în viaţa de zi cu zi, aceleaşi tendinţe a face carieră, de a ocupa o poziţie înaltă în societate.

Pentru copiii din familiile de credincioşi deja nu mai este chinuitoare intrarea în rândurile pionierilor, ale comsomolului, ale partidului. Iar justificarea le e la îndemână: ,,Dar cum se poate fără aceasta, doar nu trăim în pustiu, ci între oameni. Şi-apoi, vine vorba de păcat şi încerci să înţelegi, totul este păcat, aşa că vom merge şi ne vom pocăi". Atare atitudine uşuratică a provocat mare îngrijorare pentru însăşi posibilitatea mântuirii. Eu reciteam Evanghelia, îndeosebi pasajele despre vremea de la urmă, Apocalipsa; nu mă lăsa în pace întrebarea despre pustiul în care oamenii trebuie să fugă.

Şi iată că văd o mare mulţime de oameni ce călătoresc. Unii se pare că nici nu merg, unii chefuiesc, alţii - desfrânează, alţii le fac rău oamenilor, dar, în egală măsură, această mişcare îi atrage înainte, ca un râu. Toţi sunt foarte diferiţi, fie mireni, fie clerici, militari, politicieni, toţi, toţi. Cea mai mare parte dintre oameni pur şi simplu o ia înainte şi numai unii merg liniştiţi. În calea lor e o prăpastie înfricoşătoare, prăpastia ce duce în iad. S-ar părea că toţi ar trebui să se prăbuşească în ea, dar nu. O mare parte de oameni, e adevărat, se prăbuşeşte. Văd cum îi trage acolo, pe unii, automobilele, pe unii, chefurile, pe unii, banii, pe unii, hainele scumpe. Unii însă trec liniştiţi peste această prăpastie, chiar pe deasupra ei, s-ar putea spune. Câte cineva nu se prăbuşeşte, dar se lasă în prăpastie - bărbaţi luminoşi îi ajută să iasă, îi susţin. Se prăbuşesc nu numai bogătaşii, dar şi oameni care, în mod evident nu dispun de cine ştie ce mari bogăţii. Dar toţi au un singur idol, pofta lumească.

Era îngrozitor. Din prăpastie se auzeau nu gemete, ci urletul celor nimeriţi acolo, şi se simţea duhoare. Nu era pur şi simplu un miros, nu. Aşa cum buna mireasmă nu poate fi descrisă, nu mireasma florilor sau a ierbii, ci mireasma harului dăruit de Dumnezeu, pe care o răspândesc moaştele, icoanele făcătoare de minuni. Putoarea iadului nu e pur şi simplu un miros urât, cum ar fi mirosul de pucioasă, ci senzaţia groazei şi a neputinţei întoarcerii, într-un cuvânt - iadul. Şi iată un pustiu. Acolo, pe pustnici îi ispitea ucigaşul, încercând să le trezească patima agonisirii, poftei trupeşti, mâhnirii. Mulţi cădeau, mulţi. În acelaşi timp, câţi domni şi câţi puternici ai acestei lumi s-au mântuit şi nu doar s-au mântuit, ci au şi fost proslăviţi de Biserică, cu sfinţii: ei aveau totul, însă inima lor nu aparţinea putreziciunii lumii acesteia, ci celor cereşti.

Timpul nostru prin aceasta e înfricoşător: ispitele îl pândesc pe om la orice pas şi, de cele mai multe ori, sunt dintre acelea pe care şi să le înţelegi e greu. Câţi oameni vin la mine, mi se pare că pe toţi îi interesează una şi aceeaşi întrebare: cum să se mântu¬iască, cum să procedeze într-o situaţie sau alta? Dar poţi oare să iei binecuvântare pentru orice faptă pe care o faci nu numai în decursul unei zile, ci măcar a unei luni?! Înseamnă că trebuie să ne închipuim căile ispitei, orientările sale de bază. Dar ele sunt neschimbate de la facerea lumii, pentru că diavolul nu este creator. Alta e că, pe parcursul a mii de ani, el a acumulat experienţă, iar acum propunerile lui pentru omenire de a se coborî la el în iad au devenit mult mai viclene; în esenţă, lumea actuală e toată o propunere a lui. Propunere, pentru că el nu te poate obliga, nu-i stă în puteri, dar să învelească păcatul într-un ambalaj atrăgător pentru om, aceasta da, poftiţi, slugile întunericului vă stau mereu la dispoziţie: „Ce poftiţi?”

O altă deosebire a zilelor de azi e apropierea grabnică a antihristului. Mulţi oameni duhovniceşti spun că el deja s-a născut. Despre aceasta e greu de judecat. Vrăjmaşul e viclean, e viclean chiar şi cu cei care îl slujesc. Dintre ei, mulţi s-au considerat antihrişti, erau aşa în esenţa concepţiilor lor despre lume, a faptelor lor, dar nu era cel despre care a vorbit Biserica. Poate că s-a şi născut, poate că nu, nu aceasta e întrebarea. Când Sfântul Ignatie (Briancianinov) a fost întrebat despre venirea Antihristului, el a răspuns că nu există o dată fixă, că venirea Antihristului o determină oamenii cu răutatea lor. Iată că acum este timpul ultimelor pregătiri pentru venirea lui. E de faţă şi concentrarea puterii mondiale, el nu va fi doar conducătorul unei singure ţări, ci a întregii lumi, şi este necesară „îndobitocirea” omenirii. Dar până şi aceasta e cam puţin pentru a pune toată omenirea în genunchi. Trebuie creat un astfel de sistem de viaţă a cărui oricât de mică încălcare ar conduce la urmări catastrofale pentru omenire - foame, frig, distrugere. Şi sistemul acesta se creează acum. Cum se va întâmpla aceasta, vedem mai târziu, după câţiva ani. (viziunea stareţului ANTONIE, fragment din cartea "Stareţii despre vremurile din urmă. Lumea înaintea celei de a Doua Veniri a lui Hristos", Mânăstirea „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” Petru Vodă, 2007, p. 397-400).