|
|
|
|
|
 |
 |
 |
 |
 |
||||||||
|
 |
|
||||||||||
  
            |
|
Problema adevărului Ce este nihilismul în care am văzut cauza Revoluţiei epocii moderne? La o primă analiză, răspunsul nu pare dificil; câteva exemple clare vin imediat în minte. Este programul fantastic de distrugere al lui Hitler, revoluţia bolşevică, atacul dadaist asupra artei; este fundalul din care au izvorât aceste mişcări, reprezentate în modul cel mai notabil de câţiva indivizi "posedaţi" de la sfârşitul secolului al XlX-lea - poeţi ca Rimbaud şi Baudlaire, revoluţionari ca Bakunin şi Nechayev, "profeţi" ca Nietzsche; există la un nivel mai modest printre contemporanii noştri, frământarea vagă care determină pe unii să se strângă în jurul scamatorilor ca Hitler, şi pe alţii să găsească o evadare în droguri şi religii false, sau să săvârşească acele crime "stupide" care devin şi mai caracteristice acestor timpuri. Dar aceasta nu mai reprezintă decât suprafaţa spectaculoasă a problemei nihilismului. Pentru a explica chiar şi acesta nu este în nici un caz o sarcină uşoară. Dar sarcina pe care noi am stabilit-o pentru acest capitol este mai largă: să înţelegem natura mişcării întregi a cărei aceste fenomene sunt doar exemple extreme. Pentru a face aceasta va fi necesar să evităm două mari capcane situate pe ambele părţi ale drumului pe care l-am ales. Cei mai mulţi dintre comentatorii spiritului nihilist al epocii noastre au căzut într-una sau cealaltă dintre capcane: apologie sau diatribă. Oricine este conştient de imperfecţiunile foarte clare şi de răul civilizaţiei moderne care au reprezentat ocazia mai apropiată şi cauza reacţiei nihiliste - deşi vom vedea că acestea au fost, de asemenea, fructul unui nihilism incipient -, nu poate să simtă decât simpatie, cel puţin faţă de oamenii care au participat la acea reacţie. Această simpatie poate lua forma milei faţă de oameni, care pot, dintr-un punct de vedere, fi priviţi ca victime inocente ale condiţiilor împotriva cărora s-a îndreptat efortul lor; sau iarăşi, se poate exprima în părerea obişnuită că anumite tipuri ale fenomenelor nihiliste au de fapt o semnificaţie "pozitivă" şi au de jucat un rol într-o "nouă dezvoltare" a istoriei sau a omului. Cea de a doua atitudine, iarăşi, reprezintă una din roadele cele mai clare ale nihilismului autentic care se discută aici. Dar prima atitudine, cel puţin, nu este în întregime lipsită de adevăr sau dreptate. Totuşi, chiar pentru acel motiv, noi trebuie să fim mult mai atenţi ca să nu-i dăm o importanţă mai exagerată. Este foarte uşor, în atmosfera ceţei intelectuale care se infiltrează în cercurile liberale şi umaniste de astăzi, să acorzi simpatie unei persoane nenorocite ca să începi să recepţionezi ideile sale. Cu siguranţă nihilismul este într-un anumit sens "bolnav", şi boala lui este o mărturie a bolii epocii ale cărei elemente - bune şi rele -, duc către nihilism; dar boala nu este vindecată, nici măcar diagnosticată exact prin "simpatie". În orice caz, nu există nici pe departe vreo "victimă nevinovată" în întregime. Nihilistul este fără doar şi poate implicat integral chiar în păcatele şi vinovăţia omenirii care a produs relele epocii noastre. Şi, luând armele - aşa cum fac toţi nihiliştii - nu numai împotriva "abuzurilor" şi "injustiţiilor" reale sau imaginare din ordinea socială şi religioasă, dar şi împotriva ordinii însăşi şi Adevărului care stă la baza acelei ordini, nihilistul ia parte activă la lucrarea lui Satan (pentru că aşa este) care nu poate în nici un caz să fie explicată prin mitologia "victimei nevinovate". În ultimă analiză, nimeni nu-l serveşte pe Satan împotriva voinţei lui. Dar dacă "apologia" este departe de noi în aceste pagini, scopul nostru nu este nici simplă diatribă. De exemplu, nu este suficient să condamni nazismul sau bolşevismul pentru "barbarismul", "gangsterismul", sau "antiintelectualismul" lor, şi avangarda artistică sau literară pentru "pesimismul" sau "exhibiţionismul" lor. Nici nu este suficient să aperi "democraţiile" în numele "civilizaţiei", "progresului" sau "umanismului", sau să aperi "proprietăţile private" sau "libertăţilor civile". În timp ce unii au o anumită dreptate, asemenea argumente sunt într-adevăr nepotrivite; loviturile nihilismului pătrund prea adânc, programul lui este mult prea radical, pentru a fi contracarat de ei. Nihilismul greşeşte în însăşi cauza pe care o apără, şi greşeala poate fi îndreptată numai prin Adevăr. Cea mai mare parte a criticii aduse nihilismului nu este deloc îndreptată către această cauză - după cum vom vedea -, şi raţiunea pentru aceasta este aceea că nihilismul a devenit, în timpul nostru, atât de larg răspândit şi pătrunzător, înfîltrându-se atât de complet şi de adânc în minţile şi inimile tuturor oamenilor de astăzi, încât nu mai există nici un "front" pe care se poate lupta. Iar cei care cred că luptă împotriva nihilismului folosesc cel mai adesea propriile lui arme, care, ca efect, se întorc împotriva lor înşişi. Odată ce ei au văzut scopul proiectului nostru - unii poate vor obiecta că noi ne-am întins prea mult: că am exagerat întinderea nihilismului sau, dacă nu, că fenomenul este atât de universal încât să-şi permită să sfideze complet intenţia noastră de a-i călăuzi. Trebuie să admitem că sarcina noastră este ambiţioasă, cu atât mai mult din cauza ambiguităţii multor fenomene nihiliste. Şi, într-adevăr, dacă ar trebui să încercăm o examinare completă a problemei, activitatea noastră nu s-ar termina niciodată. Totuşi, dacă este posibil, să întindem mrejele noastre larg şi chiar să încercăm a prinde "peştele" pe care îl căutăm - pentru că el este, la urma urmei, un peşte unic, şi încă unul mare. Nu se pune problema unei documentări complete asupra fenomenului nihilist; dar, cu siguranţă, este posibilă o examinare a mentalităţii nihiliste unice care stă la baza lor, a efectelor lui indiscutabile şi a rolului lui în istoria contemporană. Mai întâi, vom încerca aici să descriem această mentalitate - cel puţin în câteva dintre manifestările ei cele mai importante -, şi să oferim o schiţă a dezvoltării sale istorice; şi apoi să examinăm mai profund sensul şi programul său istoric. Dar înainte de aceasta, noi trebuie să ştim mai clar despre ce vorbim. De aceea, trebuie să începem cu o definiţie a nihilismului. Aceasta nu ne va lua mult. Nihilismul a fost definit, şi destul de succint, de către fondatorul nihilismului filosofic, Nietzsche. "Că nu există nici un adevăr; că nu există nici o stare absolută a lucrurilor - nici un 'lucru-în-sine'. Acesta este nihilism, şi la modul cel mai extrem. "[1] "Nu există nici un adevăr": am întâlnit deja această expresie în această carte mai mult decât odată, şi ea va reapare frecvent pe viitor. Pentru că problema nihilismului este, în modul cel mai profund, o problemă a adevărului; ea este într-adevăr, problema adevărului. Dar ce este adevărul? Mai întâi este o problemă logică. înainte de a discuta conţinutul adevărului noi trebuie să examinăm propria lui posibilitate, şi condiţiile postulatului său. Şi, desigur, noi înţelegem prin "adevăr" - precum negarea lui făcută de Nietzsche îl face explicit -, adevărul absolut, care a fost deja definit de noi, ca dimensiunea începutului şi sfârşitului lucrurilor. Pentru o generaţie crescută în scepticism şi neobişnuită cu gândirea serioasă, expresia "adevărul absolut" are un sens perimat. Există părerea comună că nimeni nu este atât de naiv să mai creadă în "adevărul absolut"; în epoca noastră luminată, tot adevărul este "relativ". Să notăm că expresia: "tot adevărul este relativ", este o traducere populară a expresiei lui Nietzsche, "nu există nici un adevăr (absolut)"; acea doctrină este fundamentul nihilismului la fel, atât pentru mase cât şi pentru elită. "Adevărul relativ" este esenţialmente reprezentat, pentru epoca noastră, de cunoaşterea ştiinţei, care începe prin observaţie, înaintează prin logică, şi progresează în manieră ordonată de la cunoscut la necunoscut. El este întotdeauna discursiv, întâmplător, calificat, întotdeauna exprimat în "relaţie" cu altceva, niciodată singular, niciodată categoric, niciodată "absolut". Omul de ştiinţă necugetat nu vede nevoia vreunui alt fel de cunoaştere; ocupat fiind cu cerinţele domeniului său de activitate, el poate nu are nici timp nici înclinaţie pentru problemele "abstracte" care examinează, de exemplu, supoziţiile de bază ale acelei specialităţi. Dacă el este presat, sau dacă mintea sa se îndreaptă spontan către asemenea probleme, explicaţia cea mai clară este de obicei suficientă pentru a satisface curiozitatea sa: tot adevărul este empiric, tot adevărul este relativ. Desigur, oricare dintre afirmaţii este o contradicţie. Prima afirmaţie în sine nu este deloc empirică, ci metafizică. A doua este ea însăşi o afirmaţie absolută. Problema adevărului absolut este ridicată mai înainte de toate, pentru observatorul critic, de astfel de auto-contradicţii; şi prima concluzie logică spre care poate fi el condus este aceasta: dacă există totuşi vreun adevăr, el nu poate fi pur şi simplu "relativ". Primele principii ale ştiinţei moderne, ca şi al oricărui sistem de cunoaştere, sunt ele însele imuabile şi absolute. Dacă ele nu ar exista nu ar fi deloc cunoaştere, nici chiar cunoaşterea cea mai "gândită", pentru că nu ar fi nici un criteriu prin care să clasifice ceva ca şi cunoaştere sau adevăr. Această axiomă are un corolar: absolutul nu poate fi dobândit cu ajutorul relativului. Cu alte cuvinte, primele principii ale oricărui sistem de cunoaştere nu pot fi atinse prin mijloacele acelei cunoaşteri înseşi, ci trebuie oferite în prealabil; ele reprezintă obiectul credinţei, iar nu al demonstraţiei ştiinţifice. Într-un capitol anterior, am discutat despre universalitatea credinţei, privind-o ca stând la baza întregii activităţi şi cunoaşteri umane. Şi am văzut că şi credinţa, dacă nu trebuie să cadă pradă amăgirilor subiective, atunci trebuie ancorată în realitate. De aceea, este o problemă legitimă şi într-adevăr inevitabilă dacă primele principii ale credinţei ştiinţifice - de exemplu, coerenţa şi uniformitatea naturii, transsubiectivitatea cunoaşterii umane, compatibilitatea raţiunii de a trage concluzii din observaţie -, sunt fondate pe adevărul absolut. Dacă nu, ele nu mai pot fi decât probabilităţi neverificabile. Cu siguranţă este nesatisfăcătoare poziţia "pragmatică" abordată de mulţi oameni de ştiinţă şi umanişti care nu pot fi tulburaţi să se gândească la lucruri fundamentale - poziţia că aceste principii nu mai sunt decât ipoteze experimentale pe care experienţa colectivă le găseşte demne de încredere. Aceasta poate oferi o explicaţie psihologică a credinţei pe care o inspiră aceste principii, dar întrucât aceasta nu stabileşte fundamentul acelei credinţe în adevăr, ea lasă întregul edificiu ştiinţific pe nisipuri mişcătoare şi nu asigură nici o apărare împotriva vânturilor iraţionale care îl atacă periodic. Totuşi, în realitate, - dacă ar fi de la simpla nepricepere sau de la o înţelegere mai profundă pe care ei nu o pot justifica prin argument -, majoritatea oamenilor de ştiinţă cred fără îndoială că şi credinţa lor are o legătură cu adevărul lucrurilor. Dacă această părere este sau nu justificată, desigur este o altă problemă; este o problemă metafizică. Şi un lucru este sigur şi anume acela că nu este justificată de metafizica destul de primitivă a majorităţii oamenilor de ştiinţă. După cum am văzut, fiecare om trăieşte prin credinţă; la fel fiecare om este un metafizician - ceva mai puţin evident dar nu mai puţin sigur. Revendicarea oricărei cunoaşteri - şi nici un om nu se poate abţine să pretindă aceasta -, implică o teorie şi un standard de cunoaştere, şi un concept a ceea ce este în mod fundamental accesibil cunoaşterii şi adevărat. Acest adevăr fundamental, dacă ar fi exprimat ca Dumnezeul creştin sau pur şi simplu ca şi coerenţa fundamentală a lucrurilor, este un prim principiu metafizic, un adevăr absolut. Dar cu recunoaşterea, în mod logic inevitabilă, a unui astfel de principiu, teoria "relativităţii" cade; principiul însuşi fiind dezvăluit ca un absolut auto-contradictoriu. Astfel, afirmarea "relativităţii adevărului" este ceea ce se poate numi o "metafizică negativă" - dar totuşi o metafizică. Sunt câteva forme principale de "metafizică negativă" şi, întrucât fiecare se contrazice într-un fel uşor diferit, şi apelează la o mentalitate uşor diferită, ar fi bine să acordăm aici un paragraf examinării fiecăreia. Le putem împărţi în două categorii generale: de "realism" şi "agnosticism", fiecare putând fi subîmpărţită pe rând în "naivă" şi "critică". "Realismul naiv", sau "naturalismul", nu neagă cu precizie adevărul absolut, dar mai degrabă pretinde în mod absolut că nu poate fi susţinut. Negând orice absolut "ideal" sau "spiritual", acesta pretinde adevărul absolut al "materialismului" şi "determinismului". Această filosofie este încă răspândită în unele cercuri - este doctrina marxistă oficială şi este prezentată de unii gânditori ai ştiinţei nesofisticate din vest -, dar principalul curent al gândirii contemporane a renunţat la ea, şi ea pare astăzi amintirea amuzantă a unei etape mai simple, dar trecute, etapa victoriană când mulţi au transferat "ştiinţei" credinţa şi emoţiile pe care ei le-au închinat odată religiei. Aceasta este formularea imposibilă a unei metafizici "ştiinţifice" - imposibilă pentru că ştiinţa este prin natura ei cunoaştere a particularului, şi metafizica este cunoaştere a ceea ce stă la baza particularului şi este implicat de aceasta. Este o filosofie sinucigaşă în aceea că "materialismul" şi "determinismul" pe care le afirmă redau integral o filosofie invalidă; întrucât ea trebuie să insiste că filosofia, ca orice altceva, este "determinată", adepţii ei pot pretinde doar că filosofia lor întrucât există este "inevitabilă", dar nu că ea este "adevărată". De fapt, această filosofie, dacă este consecventă, ea ar suprima categoria adevărului întru totul; dar susţinătorii ei necunoscând faptul că este fie consecventă, fie profundă, par să nu-şi dea seama de această contradicţie fatală. Contradicţia se poate vedea la un nivel mai puţin abstract, în practica ei altruistă şi idealistă, de exemplu, nihiliştii ruşi ai secolului trecut, o practică în contradicţie flagrantă cu teoria lor pur materialistă şi egoistă. Vladimir Soloviev a evidenţiat în mod inteligent această discrepanţă atribuindu-le silogismul: "Omul este descendent dintr-o maimuţă, în consecinţă noi ne vom iubi unul pe altul". (Va urma) [1]The Will to Power, vol.1, in The Complet Works of Friederich Nietzsche, New York, The MacMillan Company, 1909, vol.14, p.6.
|
|
Răvaşe recente
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
||||||||||||||||||||||||||||||||||
 |
Moldova Noastră | Oficială | Politică | În lume | Economică | Socială | Culturală | Istorică | Ortodoxă | Urbană | Rurală | Subterană Preluarea totală sau parţială a informaţiei publicate pe site se face numai cu indicarea sursei. 
|
 |
Publicăm cîteva fragmente din renumita carte a ieromonahului