În drum spre „libertatea” liberală noiembrie 10 2009 - 20:37 (Centrul MDN) Mircea Tataru

Există în Republica Moldova o specie politică foarte răspîndită numită liberal. La conducerea ţării avem două partide în a căror titulatură este prezent termenul şi două partide care au denumirea lipsită de acest termen, dar care prin felul lor de a fi sînt liberale. Plus la acestea avem patru sau cinci partide liberale extra parlamentare.

Gruparea liberală este deservită de mass-media liberală (TV, radio, ziare) care de cîteva luni de zile a devenit şi guvernamentală. Zi de zi ziarele, televiziunile, radiourile şi paginile electronice liberale slăvesc lucrarea liberala în toate formele şi stările ei, precum şi în toate sferele vieţii sociale: politică, socială, economică, culturală, educativă, geopolitică.

De rectorii săi, liberalii noştri se deosebesc prin gradul scăzut de iniţiere, în unele cazuri fiind chiar vorba de naivitate, şi printr-o abordare „personală” a unor probleme de ordin geopolitic. Astfel, liberalismul „moldovenesc” este strîns legat de ideea alipirii Republicii Moldova la Occident, metoda Uniunea Europeană, de apropierea pînă la dispariţie de România Europeană şi de o depărtare multilaterală de Federaţia Rusă „izvorul tuturor relelor care s-au abătut asupra noastră”.

Nivelul de depărtare de Rusia este unul dintre principalii indicatori ai gradului de liberalizare al politicianului de pe malurile Bîcului. Cu cît discursul este mai anti-rusesc, cu atîta acesta este mai liberal şi mai „progresist”. Dacă în limbajul public răsună ceva bunăvoinţe la adresa Rusiei, imediat presa liberală şi progresistă îl apreciază pe vorbitor ca „anti-naţional, anti-european, anti-democrat”.

Trecînd peste cît de mult drept au ruşii să trăiască aşa cum vor ei, englezii să trăiască cum vor ei, moldovenii să trăiască cum vor ei, peste cît de imperială este politică externă a Rusiei şi peste cît de anti-liberală este actuala administraţie de la Cremlin, sîntem nevoiţi să recunoaştem că o astfel de abordare este, cum ar fi să-i spunem?, lipsită de orice adiere de raţionalitate şi pragmatism cu care, de altfel, se laudă cel mai mult liberalismul.

Rupînd orice legături, nu identitare, valorice, spirituale (aceasta se urmăreşte!!!), ci pragmatice cu Federaţia Rusă aceste minţi nu fac decît să pună ţara în dependenţă totală faţă de cealaltă extremă a viziunii lor asupra lumii, faţă de Occident, adică de Apus sau, cum i se mai spune mai nou, faţă de lumea liberală sau liberastă.

Un exemplu relevant ni-l prezintă România care, trebuie să recunoaştem, este mult mai evoluată în ale integrării în lumea liberală decît noi, „înapoiaţii”. Zilele trecute, în Bucureşti s-a aflat într-o vizită de lucru o delegaţie a Fondului Monetar Internaţional care, pe lîngă actuala şi posibila guvernare a ţării, a avut întîlniri şi cu reprezentanţii principalelor organizaţii sindicale.

Dacă politicienii întrau şi ieşeau de la întîlnirile cu reprezentanţii FMI destul de mulţămiţi, atunci dispoziţia sindicaliştilor era cu totul alta. Ei, naivii, „sperau să obţină de la FMI o vîrstă de pensionare comună pentru bărbaţi şi femei şi păstrarea actualului nivel al salariilor”.

De de neînchipuit! Reprezentanţii organizaţiilor sindicale din România negociază pensiile şi salariile nu cu autorităţile de stat, nu cu conducerea ţării, ci cu delegaţia unei organizaţii internaţionale !!!

La ce-i trebuie Românie conducere, guvern, parlament, clasă politică (!!!) dacă sindicatele negociază salariile, pensiile şi vîrsta de pensionare cu reprezentanţii unei instituţii străine care pînă la urmă nu va ţine seama de părerea acestora şi oricum o va face pe placul său şi conform intereselor sale!?

Şi aceasta nu este cea mai mare dependenţă! Se poate şi mai mult! Chiar mult mai mult!

Dacă angajaţi (!!!) străini stabilesc mărimea pensiilor şi salariilor, atunci merită oare să mai vorbim despre cine determină direcţiile de politică internă, politică externă, educaţie, cultură etc. ?

De altă parte a Moldovei există nu numai Rusia şi România, ci şi Germania, Italia, Franţa care ţin foarte mult la relaţia cu Moscova. Aceste ţări şi economiile lor au nevoie de resurse energetice, iar Rusia are aceste resurse. Contractele între companiile de stat ruseşti şi cele italiene, germane, franceze sînt încheiate pentru o perioadă de douăzeci de ani şi mai bine. În afară de preţ, transportarea resurselor este garantată prin construcţia de căi de alternativă pentru tranzitare care să ocolească eventualele obstacole şi capricii geopolitice.

Mai există şi piaţa de desfacere rusă care nu este chiar aşa de mare după cum ne place nouă să credem, altele fiind mult mai mari, însă care este extrem de importantă.

Se poate de avut păreri diferite despre Rusia, despre actuala conducere rusă, despre rolul Moscovei în conflictul transnistrean, faţă de limba rusă, însă de ce trebuie să se acţioneze în direcţia înrăutăţirii situaţiei şi contrar intereselor Moldovei: politice, economice, sociale, etc.?

Poziţia liberalilor moldoveni este de neînţeles din punctul de vedere al liberalismului practic, raţional, însă toate îşi găsesc locurile lor dacă ne ridicăm la nivelul superior, cel al ideologiei.

În prezent, la nivelul marilor puteri (poate este o denumire cam învechită) se poate vorbi despre prezenţa unei armonii. Criza este combătură de către G20, confruntările politice sînt locale şi de ordin secundar, problemele majore se rezolvă pe cale amiabilă, iar, cel mai important, divergenţe ideologice nu există (!!!).

Democraţia şi liberalismul deţin supremaţia în Statele Unite, Germania, Franţa, Rusia, Italia, Marea Britanie, etc. Acuzaţiile de încălcare şi nerespectare a principiilor democratice sînt cauzate de felul în care este împărţit „primatul liberal” şi în nici un caz de incompatibilităţi ideologice sau de tentative de ridicare a unor cortine de fier.

Unde se poate, se cedează, unde nu se poate, se împarte. În Ucraina, de exemplu, Moscova a cedat, ajungînd chiar pînă la reţelele de transportare a gazelor naturale pe care Putin mai că nu le oferă Occidentului. Gruzia s-a hotărît să fie împărţită, înscenarea fiind jucată în vara lui 2008. În raport cu Iranul a început să fie realizat scenariul inspecţiilor şi sancţiunilor „internaţionale”.

Totul aminteşte foarte mult cu o corporaţie politică în care regulile sînt stabilite şi respectate de către toţi acţionarii principali, iar dacă şi au loc ceva schimbări, atunci doar la un nivel inferior fără să iasă din albia intereselor generale. (Acesta nu exclude faptul că cineva din marii jucători ar putea pregăti sau pune la cale schimbarea radicală a situaţiei. Cele mai reale sînt două scenarii: pregătirea revenirii în forţă a Rusiei şi pregătirea desfiinţării Rusiei de către Occident.)

Prin menţinerea unor relaţii bune cu conducerea Rusiei şi stimularea prin toate căile a liberalizării clasei politice, Occidentul are numai şi numai de cîştigat. Apusul înaintează, Rusia se retrage, iar statele proaspăt liberalizate devin total dependente de metropola liberală pentru că în procesul liberalizării orice relaţii pragmatice cu restul lumii, inclusiv cu Moscova, sînt rupte.

Din acel moment începe „libertatea adevărată”, sau instituţionalizarea ei, iar, mai exact spus, ştergerea de pe suprafaţa pămîntului a ţării şi poporului.

Nivelul de dependenţă politică a „popoarelor libere” este ridicat la cote nemaivăzute. Totul se aprobă de către metropolă, fie vorba de asigurarea ţării cu resurse financiare, cu resurse energetice, sau pur şi simplu cu resurse umane (limbaj liberal!!!). Nu va fi nici un segment al vieţii sociale, inclusiv relaţiile interumane, care să nu fie reglementat de către centrul liberal.

Cazul Gruziei este unul dintre cele mai tragice din cele cunoscute. Ţara a fost împărţită între Rusia şi Occident. Partea administrată de către păpuşa occidentalilor Saakaşvili nu produce nimic, economia fiind distrusă de către recomandările FMI şi BM, şi trăieşte din banii occidentalilor care se ocupă de apărare, de alegeri, de privatizare (aici au reuşit să distrugă industria vinului), pînă şi de cine să-i fie soţie lui Saakaşvili. Partea ce a revenit Rusiei (Osetia de Sud şi Abhazia) nu produce nimic şi trăieşte din banii veniţi, de astă dată, de la Moscova.

Situaţia în sine ne vorbeşte despre calitatea clasei politice din Republica Moldova şi despre atitudinile sale faţă de ţară şi popor. Avem o elită vîndută, sub toate aspectele, care urmăreşte oricare interese şi intenţii, numai nu pe ale noastre. Pentru liberali au importanţă Uniunea European, Statele Unite, şi „toţi, toţi, toţi, cei liberi”, şi în nici un caz ţara, valorile şi interesele sale care nu costă nimic, chiar dacă acestea, după situaţie, pot sau ar trebui să fie pragmatice.