|
|
|
|
|
 |
 |
 |
 |
 |
||||||||
|
 |
|
||||||||||
  
            |
|
decît orice iad să-L jignească pe Dumnezeu" (Sf. Ioan Gură de Aur) Secretarul mitropolitan Vadim Cheibaş a reapărut la orizont. În cadrul unei investigaţii făcute de un ziar autohton (Flux), acesta a fost întrebat, în calitatea sa de secretar al Bisericii Ortodoxe din Moldova, ce părere are referitor la cazurile în care crucea lui Hristos, pictată sau sculptată în pavajul amplasat pe o bună parte din drumurile ţării, este călcată în picioare de oamenii conştienţi sau mai puţin conştienţi. Prot. Cheibaş a răspuns următoarele: “Cunosc că există astfel de cazuri când unii preoţi interzic să fie călcate figuri care au formă de cruce. Eu însă consider, ca faţă bisericească, că singura cruce care nu trebuie pângărită este crucea care are pe ea chipul Mântuitorului. Restul sunt figuri geometrice care ne înconjoară peste tot: pe orice caldarâm, teracotă, faianţă sau gresie. Chiar şi o parte dintre molecule au formă de cruce, şi tot ce ne înconjoară este sub formă de cruce. Asta doar nu înseamnă că trebuie să mergem în genunchi. Dumnezeu ne-a dat picioare ca să mergem în picioare. Şi atunci când păşim peste o astfel de figură, nu înseamnă că pângărim sau călcăm Crucea. Nu toate figurile în formă de cruce sunt sfinţite şi nu toate sunt obiect de jertfire a Mântuitorului Hristos.“ Întrucît răspunsul respectiv conţine mai multe idei independente, vom analiza pe scurt fiecare din ele:
Chiar din start, secretarul Cheibaş induce în eroare cititorul. Orice ortodox ştie de existenţa noţiunii de „răstignire” sau „crucifix” – noţiune ce denumeşte exact crucea pe care este pictat sau sculptat chipul şi trupul Mîntuitorul răstignit. Celeltalte cruci care nu-L înfăţişează pe Mîntuitor sînt numite, de orice creştin sau necreştin, cu termenul de „cruce”. Adică ceea ce a spus prot. Cheibaş ar suna în acest fel: „singura cruce care nu trebuie pângărită este Răstignirea”. Vedem cum o faţă bisericească îndrăzneşte să introducă un nou canon în credinţa noastră ortodoxă, desfiinţăndu-l pe cel adoptat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii: Doar Răstignirea poate fi cinstită. Restul crucilor POT FI pîngărite. Prot. Cheibaş a hotărît aşa. Ca să nu lungim vorba, aducem în faţa secretarului mitropolitan Sfînta Predanie a Bisericii Ortodoxe, şi anume Canonul 73 al Sinodului 6 care are în vizor exact acest păcat al pîngăririi Crucii. Să luăm aminte: “Crucea cea făcătoare de viaţă arătându-se nouă Mântuire, trebuie să punem toată silinţa, spre a-i da cinstea cea cuviincioasă celei prin care ne-am mântuit din greşala cea veche. Drept aceea şi cu gândul, şi cu cuvântul, şi cu simţirea dându-i ei închinăciune, chipurile Crucii cele ce se fac de oarecare pe faţa pământului, a se şterge poruncim, ca nu cu călcarea celor ce umblă, semnul Biruinţei noastre, să se ocărască. Deci, de acum înainte cei ce fac chipul Crucii pe faţa pământului, poruncim să se afurisească.” Acest Canon statorniceşte hotărît că Crucea, indiferent de felul ei şi de faptul dacă este sau nu pictat chipul Mîntuitorului pe ea, este semnul Biruinţei noastre, a creştinilor dreptmăritori, semnul prin care „ne-am mîntuit din greşeala cea veche”. Oricine care se pretinde ortodox este dator, din dragoste şi evlavie, „să pună toată silinţa spre a-i da cinstea cea cuviincioasă […] cu gîndul, şi cu cuvîntul, şi cu simţirea...”. Sfîntul Ioan Gură de Aur avertizează răspicat, spre ruşinarea celor cu gînd jidovesc care se ridică împotriva Crucii de viaţă făcătoare, ca nimeni să nu îndrăznească să calce nici măcar pe 2 beţişoare aranjate în formă de cruce şi, pe cît este posibil, să depărteze acele beţişoare spre a nu fi pîngărită Sfînta Cruce. Acelaşi Gură de Aur mărturiseşte despre Sfînta Cruce: "Crucea este zidul cel nedoborît, arma cea nebiruită, trăinicia celor bogaţi, bogîţia celor săraci, zid împotriva celor ce ne viclenesc, armă împotriva celor ce ne duc război, nimicire a patimilor, dobîndire a virtuţii, semnul cel minunat şi nemaiîntîlnit. (Omilii la săracul Lazăr, p. 251) Unui ortodox care se pleacă smerit în faţa hotărîrilor soborniceşti ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii îi este pe deplin de ajuns citirea şi asumarea Canonului respectiv. Însă un „ortodox” jidovit poate cugeta vicleneşte conform uneia dintre legile talmudice care permite unui jidov, în anumite situaţii, să se lepede „în exterior” de credinţa sa dacă aceasta nu este însoţită de o „acceptare interioară”. „În exterior accept situaţia şi pîngăresc Crucea (doar n-o să merg în genunchi!), dar doar în formă de ornament, de detaliu nesemnificativ. În interior însă rămîn ortodox şi credincios Crucii pe care tocmai am călcat-o cu picioarele. Doar nimeni nu mi-a cerut explicit să mă lepăd de Cruce...” Continuăm cu analiza spuselor prot. Cheibaş:
Greşit. Restul nu sînt „figuri geometrice”. Restul sînt Cruci, acel semn prin care Mîntuitorul a biruit moartea, prin care Împăratul iubitor de Dumnezeu Constantin i-a biruit pe vrăjmaşi, acel semn care s-a arătat pe cer creştinilor ortodocşi greci care s-au împotrivit şi au rupt hotărît comuniunea cu ierarhii care au călcat în picioare Calendarul Bisericesc, impunînd calendarul papistăşesc anatemizat de Biserica lui Hristos, acel semn care se arată în chip minunat creştinilor rîvnitori care protestează împotriva atacurilor vrăjmaşilor credinţei strămoşilor. Secretarul mitropoliei recunoaşte că această „figură geometrică” de viaţă făcătoare este prezentă peste tot. Şi aceasta nu de totdeauna, ci în ultimul timp. Înainte, în lăcaşurile sfinte ale ortodocşilor se pava podeaua cu teracotă pe care erau reprezentate semiluna islamică şi steaua jidovească cu şase colţuri. Aşa ceva se putea întîlni şi în catedrala kieveană a Sfintei Sofii. Iată cum înţelegeau strămoşii noştri „fanatici” şi „neînţelegători” să calce cu picioarele simbolistica credinţelor vrăjmaşe! Acum însă, ca la un ordin dat direct din iad, toate drumurile s-au acoperit cu Cruci, spre bucuria dracilor şi a vrăjmaşilor credinţei, spre nepăsarea populaţiei pîgîne sau „ortodoxe” şi spre frîngerea inimilor creştinilor dreptmăritori. Aceasta este încă o ispită prin care, în chip văzut, are loc cernerea celor adevărat evlavioşi de cei care şi prin tăcere şi nepăsare Îl trădează pe Dumnezeu. Încălţăminte, veceuri, ştergare, pavaje – iată locuri în care lucrătorii diavolului găsesc de cuviinţă să pună Crucea. Dar cine dintre ortodocşii vremurilor de astăzi să mai atragă atenţia la asemenea „fleacuri”? Principalu’ e să pui o lumînare, să te mai împărtăşeşti ca să fii sănătos şi să-ţi meargă bine, şi, cel mai important, să fii "ascultător" şi "cucernic" cu toţi cei îmbrăcaţi în sutane, chiar şi cînd aceştia îl scuipă pe Hristos!
Tot Dumnezeu ne-a dat minte şi inimă ca să putem să-L urmăm cu toată rîvna, împlinind cu smerenie toate cîte ni s-au poruncit nouă de Biserica Lui. Dacă ne smintesc picioarele atunci cînd trebuie să „păşim” (adică să călcăm) peste Crucea Domnului – să le tăiem. Că mai bine este să avem necazuri în viaţa de aici, decît osîndă veşnică în viaţa de apoi.
Aici, asistăm la un exerciţiu ieftin de demagogie curat masonică. După logica secretarului respectiv, icoanele nesfinţite pot fi călcate în picioare sau folosite în alte trebuinţe pentru că reprezintă o simplă bucată de lemn sau de plastic pictată, la fel ca şi crucea nesfinţită care este o simplă „figură geometrică”. Biserica lui Hristos a considerat însă dintotdeauna că Crucea cea de viaţă făcătoare este de la sine Sfîntă şi Sfinţită pentru că prin acest Semn Mîntuitorul a binevoit să-Şi arate Puterea şi Dragostea faţă de noi, cei spurcaţi de păcate. Cît priveşte „obiectul de jertfire”, în sensul direct al cuvîntului, doar acea Cruce pe care a fost răstignit Mîntuitorul de învîrtoşaţii jidovi este acel unic „obiect de jertfire”, care se păstrează şi astăzi, după grija lui Dumnezeu. Urmînd însă o asemenea logică, toate Crucile, sfinţite sau nesfinţite, pe care nu apare chipul lui Hristos, care există astăzi sau au existat vreodată nu sînt decît nişte banale „figuri geometrice” care nu merită nici o atenţie, ba mai mult, pot fi „păşite”. Iată cum, într-un singur răspuns scurt, o faţă bisericească se poate lepăda de Predanie şi de învăţătura Bisericii Ortodoxe, aducînd sminteală celor mai slabi în credinţă şi bucurie dracilor care, spre ruşinea secretarului mitropoliei, cred şi se cutremură de Crucea cea de Hristos sfinţită. În încheiere, îl lăsăm pe Sfîntul Ioan Gură de Aur să ne îndrume cu sfaturile sale de Dumnezeu insuflate: "Odată ce a venit vorba despre hulă, vreau să vă rog sa-mi faceţi un serviciu în schimbul acestui cuvînt al meu şi al socotelii mele şi anume: să-i opriţi pe cei din oraş care hulesc împotriva lui Dumnezeu. Dacă auzi pe cineva pe la răscruce de drumuri sau în piaţă hulind pe Dumnezeu, apropie-te şi probozeşte-l. Şi dacă va fi nevoie să-l loveşti, nu pregeta, loveşte-l peste faţă, răpune-i gura, sfinţeşte-ţi mîna cu lovitura, şi dacă te vor învinui, te vor tîrî la judecată, mergi acolo. Şi dacă judecătorul în faţa judecăţii te va chema la răspundere, spune-i cu îndrăzneală că acela L-a hulit pe Împăratul Îngerilor, căci dacă sînt vrednici de pedeapsă cei ce îl hulesc pe împăratul pămîntesc, atunci cu atît mai vîrtos trebuiesc pedepsiţi cei ce Îl hulesc pe Celălalt Împărat. Crima este aceeaşi: jignirea făcută în faţa lumii, de aceea oricine poate să învinovăţească (pe făptaş). Să ştie şi jidovii, şi elinii că creştinii sînt păstrătorii, apărătorii, cîrmuitorii şi învăţătorii cetăţii, şi fie ca acelaşi lucru să-l afle şi curvarii şi desfrînaţii că tocmai ei trebuie să se teamă de robii lui Dumnezeu ca, dacă şi vor vrea să spună ceva asemenea, să caute bine împrejurul lor şi să tremure şi de umbre, avînd frica ca nu cumva vre-un creştin să audă, să nu se năpustească peste ei şi să nu-i bată vîrtos.” (Omilia I despre statui, p. 30) Hristofor Ciubotaru A se vedea şi:
|
|
Răvaşe recente
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
||||||||||||||||||||||||||||||||||
 |
Moldova Noastră | Oficială | Politică | În lume | Economică | Socială | Culturală | Istorică | Ortodoxă | Urbană | Rurală | Subterană Preluarea totală sau parţială a informaţiei publicate pe site se face numai cu indicarea sursei. 
|
 |
