UE legiferează şi pentru vii, şi pentru morți noiembrie 28 2009 - 00:51 (ro.altermedia.info)

Două sunt evenimentele cu care ne reține atenția în ultima perioadă conducerea Uniunii Europene: mai întâi, faptul că a devenit deja stat și și-a ales și un președinte; mai apoi, o lege bizară, propusă de UE a intrat în vigoare în România, după ce a trecut prin Senat. 

După ce președintele Cehiei a fost obligat să semneze Tratatul de la Lisabona, la capătul unei rezistențe eroice, dar de nimeni susținute, acest tratat și-a și arătat primele consecințe. „Aleșii” europeni s-au și grăbit să transforme uniunea într-un stat în toată puterea cuvântului. Așa se face că săptămâna trecută ne-am trezit toți cu primul „președinte” al Europei unite. De unde a apărut? Cine l-a votat? Mister! Așa cum ne-au obișnuit, birocrații UE au votat un președinte între ei (înțeleg că au fost prezenți și șefii de state „electori”), arătându-ne ce tip de democrație ne-au pregătit. Primul președinte al UE se numește Van Rompuy și mai nu știu cum, a fost prim-ministru, nu l-a ales nimeni în mod democratic și e și membru al organizației paramasonice „Grupul de la Bilderberg”, o organizație cel puțin dubioasă, dacă nu de-a dreptul periculoasă. Despre el se spune că e un individ mediocru, că alegerea sa va aduce mari deservicii Europei. Și cam atât. Poporul nu știe nimic. De ce ar ști poporul ceva? Ce îl interesează pe el? Oare pentru Van Rompuy ăsta au murit tinerii în Revoluția din ’89? (Oricum suntem norocoși, dacă ne comparăm cu americanii care nici măcar nu știu că au Uniune, darmite președinte!)

De ce este periculoasă punerea destinului unui continent întreg în mâna unor birocrați rupți de realitățile lumii, complet nedemocratici, care își închipuie că pot decide tot ce ține de viața a 400 de milioane de cetățeni (Și, atenție, nu numai în timpul vieții, ci și după moarte!)? Pentru că acești politicieni prezumează să hotărască discreționar toate aspectele vieții și ale morții celor care au nenorocul să viețuiască în aria lor de jursdicție.

Săptămâna aceasta Senatul României a adoptat ca lege o „recomandare” a UE de mai demult. Aceasta prevede felul în care vor fi înmormântate persoanele decedate. Nu voi insista în detaliu pe prevederile legii, preferând să mă refer mai pe larg la principiile pe care ea le calcă în picioare. Pe scurt, potrivit acestei legi sunt interzise păstrarea la domiciliu a corpului decedatului și transportul său în ziua înmormântării. În schimb se cere ca acesta să fie depus într-o capelă la biserică, prevăzută cu instalații frogorifice.

Această lege inimaginabilă impune câteva precizări de ordin teologic. Deși ea a fost acceptată de mulți concetățeni de-ai noștri ca „măsură igienică” și ca o rupere cu „tradițiile învechite ale Bisericii”, ea nu este acceptabilă pentru că: 1. legiferează în probleme de tradiție cultică a Bisericii creștin-ortodoxe; 2. legiferează în probleme de arhitectură bisericească; 3. legiferează în materie de dogmatică ortodoxă, dând o nouă accepție a conceptului de „trup” în cadrul teologiei soteriologice ortodoxe.

Să le luăm pe rând. Primul motiv pentru care unii dintre compatrioții noștri ar fi tentați să fie de acord cu astfel de decizii ar fi legat de caracterul oarecum dur (ca să nu spun brutal) al spectacolului morții și al decăderii fizice pe care unii ar putea crede că ritualul ortodox îl are. Un alt motiv ar putea fi carențele de igienă ce decurg din descompunerea naturală a trupului decedat. Pentru cei ce se preocupă de igienă trebuie să îi liniștim: înmormântarea la ortodocși nu creează nici un fel de probleme antiseptice. În plus, dacă pun mâna pe carte și citesc pe Dostoievski de exemplu, vor vedea că marele scriitor spune undeva (în Idiotul, parcă) că oamenilor le e frică de sinucidere din cauza aspectului inestetic al morții. Ei bine, da, moartea e inestetică. Însă tocmai acesta este și sensul profund al ritualului înmormântării ortodoxe: întâlnirea cu moartea este un memento al faptului că toți suntem muritori.

Tradiția înmormântării, așa cum este ea în Biserica Ortodoxă, are unele implicații foarte profunde, pe care voi încerca să le surprind în cele ce urmează. Mai întâi de toate trebuie să spunem că motivul pentru care românii își țin morții în casă este unul ce ține mai mult de bun-simț decât de teologie: este natural ca persoana decedată să rămână în casa în care a trăit o viață întreagă și să nu fie scoasă afară precum gunoiul de dimineață și trimisă la capela bisericii așa cum cer cei de la UE. Este inconceptibil pentru mulți oameni de bun-simț să-și dea pe cei dragi afară din casă după ce au decedat și să îi arunce într-o anexă înghețată a bisericii. Asta ca să nu mai vorbim de implicațiile sentimentale pe care le are un deces și de consolarea, slabă ce e drept, pe care o simt cei ce l-au pierdut pe cel drag și care vor să îl mai știe alături de ei, chiar și așa neînsuflețit.

Dincolo de aceste motive de bun-simț intervin unele rațiuni teologice. Iată cum debutează indicațiile aflate în Molitfelnicul ortodox legate de slujba înmormântării: „Adormind vreunul dintre creștini, îndată rudeniile să cheme un preot; acesta venind la casa unde este trupul celui răposat…” (Molitfelnicul, EIBMBOR, București, 1998, p. 167). Peste doar două pagini se spune: „Și ridicând trupul celui răposat, îl duc la biserică, mergând înainte preoții cu făclii și diaconul cu făclie și cadelniță, și venind la biserică, pun trupul în pridvor…” (ibidem, p. 169). Ce se va întâmpla cu aceste prevederi tipiconale? Vor fi eliminate pentru că așa dorește UE? Unii vor spune că la oraș deja se practică această depunere a celor decedați la capelă. Este adevărat, dar la oraș Biserica a făcut un pogorământ pentru că oamenii s-au înghesuit în cutiile de chibrituri numite blocuri și a devenit oarecum o necesitate să se facă acest lucru. Se poate să se fi recurs la acest pogorământ și pentru că a slăbit credința și a crescut comoditatea. Cine știe? Important este însă că această decizie a venit din interiorul Bisericii, nu i s-a impus prin lege, la Senat. Și dacă cineva la oraș dorește să-și îngroape morții așa cum se cuvine o poate face. Dar să impui această excepție pe care o face Biserica prin lege tuturor ortodocșilor este fără îndoială un abuz incalificabil.

De ce a dezvoltat Biserica acest ritual referitor la înmormântare? În primul rând pentru că decesul cuiva este un eveniment comunitar. Cine nu are viziunea demonico-egolatră despre lume poate să vadă că omului decedat i se aduc onoruri de către Biserică încă din clipa decesului, ca unui campion al luptei contra păcatului care pășește maiestuos în împărăția lui Hristos unde își va primi cununa victoriei. Astfel, imediat ce a adormit cineva în Domnul bat clopotele bisericii, anunțându-se astfel toată comunitatea. Ca o gazdă ce a fost până nu demult, cel decedat primește pe confrații săi creștini acasă pentru a-și lua rămas-bun de la el. Timp de trei zile, creștinul adormit se desparte de cei pe care i-a cunoscut din postura de gazdă. În ziua în care trebuie dus la groapă, nu pleacă precum gunoiul de dimineață sau rufele murdare, ci pleacă cu toată demnitatea însoțit de toată comunitatea care îl petrece pe ultimul drum cu toate onorurile pe care Biserica le acordă unui om: mortul este petrecut pe drumul spre biserică cu lumină și cu steagurile biruinței… celebrele labarum ale lui Constantin cel Mare (numiți în popor prapori). Acele steaguri care sunt duse în fața mortului în cortegiul mortuar sunt fostele steaguri ale Imperiului Bizantin și reprezintă, în sens spiritual, biruința creștinului asupra netrebniciei lumii acesteia (și asupra imbecilității UE aș adăuga eu puțin apocrif), biruința lui Hristos asupra morții și a Bisericii Ortodoxe asupra păcatului. E de menționat că această defilare finală a celui trecut la Domnul este acordată oricărui creștin, fie bogat, fie sărac, fie virtuos, fie mai puțin virtuos, ca semn că înaintea morții suntem egali. Această defilare a bisericii are trei sensuri spirituale majore: adună comunitatea, o unește și o întărește întărește în acest moment tragic, forța comunității fiind resimțită și de familia celui decedat; reamintește tuturor că toți suntem muritori; afirmă credința creștină ortodoxă în valoarea trupului în perspectiva învierii.

Desigur că ce am prezentat eu aici este creștinismul cel după carte, creștinismul celor ce cred cu adevărat în Hristos și practică religia ortodoxă cu adevărat și în înțelesul ei luminos și mântuitor. Dar aceste idei se regăsesc până în ultimul cătun al Ortodoxiei, chiar dacă cei ce practică ritualul habar nu mai au de mult la ce lucru măreț și profund participă. Dar chiar și așa, parcă totuși ne face să ne gândim că UE își permită să lovească o tradiție foarte profundă a Bisericii. Întrebarea e: De ce?

Răspunsul la această întrebare nu poate fi decât unul singur (cel puțin pentru mintea mea slabă): UE încearcă să creeze iluzia ateisto-milenaristo-distopică a făuririi unei societăți perfecte pe pământ, raiul pe pământ unde „soarele răsare” de la Bruxelles (pentru că nu e așa, propaganda New Age ne minte că polii planetei s-au inversat și soarele nu mai răsare de la Moscova, ci din țara verzei și a verzelor). Europeanul este educat în zilele noastre că religia supremă este „calitatea vieții”, confortul, bunăstarea, câștigul, cultivându-i-se iluzia că va trăi la nesfârșit. Amintirea morții îi deranjează pe burocrații de la UE care, între noi fie vorba, după ce au scăpat de popoarele europene, se iluzionează că vor trăi și ei pentru totdeauna.
De aceea, morții creștini îi deranjează, nu intră în schema lor fantasmagorică.

Așa că încep să legifereze. Gestul e deosebit de grav, pentru că Bisericii i se fixează norme de aplicare a tradiției sale, lucru inacceptabil. Ce se va întâmpla când burocrații de la UE vor decide să nu mai sune clopotele bisericilor deoarece poluează fonic (idee tâmpită care deja a încolțit prin Franța în mintea unora)? Sau când vor decide că e neigienic ca să se împărtășească creștinii din același potir? Sau că e neigienic să săruți icoanele? Sau că bisericile nu se potrivesc profilului arhitectonic pe care oricum UE îl va dicta cu forța? Ce va face Biserica atunci? Am văzut că deja Biserica a luat unele poziții, dar va trebui să își înăsprească poziția și să înțeleagă că o concesie lasă ușa deschisă către a doua și tot așa.

În afară de atacarea tradiției, decizia adoptată de Senatul României stabilește și norme arhitectonice bisericii: mai precis îi cere Bisericii să construiască anexe, lucru care este la fel de inacceptabil pe cât ar fi dacă Biserica ar cere Parlamentului să dărâme două-trei etaje la Casa Poporului.

În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, UE lovește în doctrina soteriologică a Bisericii. De ce? Pentru că UE e condusă de indivizi care sunt adepții „religiei naturale” (așa își declină de obicei masonii apartenența religioasă), iar popoarele majoritare ale Europei sunt catolici și protestanți, ale căror religii nu mizează prea mult pe învierea trupurilor la Judecata de Apoi, postulând faptul că doar sufletul se va bucura de viața de veci. Astfel, pentru aceștia descotorosirea de trupurile celor decedați e de înțeles. Dar Ortodoxia afirmă clar învierea trupului și supraviețuirea sufletului și a trupului spiritualizat în viața de veci. De aceea, avem acest ritual al respectului față de trup. De aceea nu ne incinerăm morții, de aceea nu îi aruncăm la gunoi. Abia aștept să văd cum vor impune cei de la UE aceste imbecilități turcilor, când vor face greșeala de a adera?

Mulți vor spune că exagerez. Poate că au dreptate sub anumite aspecte. Dar într-un singur lucru nu exagerez: stabilirea prin lege a Statului a doctrinei Bisericii este un precedent extrem de periculos și un abuz inacceptabil.

Noroc că trăim în România. Nici nu a trecut legea de Parlament și a și fost încălcată. Azi, prin localitatea mea au trecut unii cu mașini cu megafoane la ele în care făceau prohodul unui cadavru politic și ne invitau la priveghere. Sau la pomană. Nu am înțeles prea bine. Dar, vorba aia, că tot suntem în domeniu: Mortul de la groapă nu se mai întoarce. Veșnica pomenire!