|
|
|
|
|
 |
 |
 |
 |
 |
||||||||
|
 |
|
||||||||||
  
            |
|
Pe parcursul istoriei sale multiseculare Rusia a stat nu o dată pe marginea prăpăstiei. Pronia dumnezeească a avut grijă ca de fiecare dată să o salveze în situaţii care pentru oricare altă ţară ar fi însemnat sfîrşitul. În secolul XIII, hoardele lui Batu-han au trecut prin foc şi sabie întreaga Rusie. Numai Novgorodul a scăpat de tăvălugul tătaro-mongol, dar şi această republică negustorească s-a văzut nevoită să plătească tribut cuceritorilor. Profitînd de ruina şi haosul în care s-au pomenit cnezatele ruseşti, cruciaţii catolici suedezi şi germani au încercat în cadrul „cruciadei nordice” să răspîndească „credinţa cea dreaptă” (catolică, desigur) în rîndurile „schismaticilor” (aşa îi numeau catolicii pe ortodocşi). Succesul „cruciadei” ar fi însemnat dispariţia ruşilor de pe harta lumii, aşa cum au dispărut pruşii baltici. Tînărul cneaz novgorodean Alexandru Nevski a izbutit să astîmpere elanul „cuvios” al „ostaşilor Domnului”, scăldîndu-i în produfurile Nevei şi lacului Ciud. La începutul secolului XVII, panii polonezi cu ajutorul cazacilor zaporojeni şi a trădătorilor ruşi (în marea lor majoritate din rîndurile boierilor), au repetat încercarea de a aduce Rusia sub egida Vaticanului. Tentativa poloneză era mai să izbîndească – în Cremlin a fost încartiruită o garnizoană poloneză, iar la tronul Rusiei a ajuns făcătura poloneză, impostorul Falsul Dmitrie I. Clica de boieri care a acaparat puterea după moartea acestuia a vîndut ţara principelui polonez Vladislav. Poporul rus, rămas credincios Credinţei adevărate, nu a răbdat batjocura la care era supusă credinţa sa de către stăpînirea papistaşilor şi s-a răsculat. Răspunzînd chemării la rezistenţă lansată de Biserica Ortodoxă (amestecul Bisericii în politică, nu-i aşa ?), toţi oamenii de dreaptă credinţă s-au organizat în miliţii populare. Conduse de cneazul Pojarski şi negustorul Minin, ele au izbutit să-i izgonească pe catolicii polonezi şi Apusul a fost silit, astfel, să lase în pace Rusia pentru o perioadă de aproape un secol. În anul 1686, la tronul Romanovilor vine o adevărată slugă a antihristului – Petru I, pe care istoriografia oficială rusă l-a supranumit „cel Mare”. Biruindu-i pe suedezi, el a dezenclavizat Rusia la Marea Baltică şi a înfăptuit reforme radicale. Aceste schimbări, însă, au fost făcute pentru a occidentaliza statul şi societatea rusă. Ţarul a contaminat dvorenimea rusă cu morbul masoneriei şi a încercat să transforme Biserica într-o instituţie de stat asemenea bisericii anglicane sau luterane. Din acest moment se produce ruptura dintre masa principală a poporului alcătuită din ţărani care a rămas devotată Credinţei şi elita politică. Ea se va adînci şi peste două secole se va transforma într-o adevărată prăpastie în care s-a prăbuşit Imperiul Rus. În anul 1812 invazia lui Napoleon mai pune o dată Rusia în pragul catastrofei. Armatele franceze au ocupat vechea capitală a Cnezatului moscovit – Moscova. Impostorul corsican a crezut că aristocraţia rusă franţuzită la maximum (într-atît, încît mulţi dvoreni ruşi vorbeau limba maternă ... cu accent franţuzesc!!!) şi masonă pînă în măduva oaselor, va trece de partea sa. Poporul rus, rămas devotat credinţei ortodoxe, s-a ridicat la un adevărat război popular pentru apărarea Patriei. Marea Armată a lui Napoleon s-a topit fără urmă în întinderile înzăpezite ale Rusiei. Peste doi ani, cazacii ruşi şi-au adăpat caii în Sena şi au îmbogăţit limba franceză cu cuvîntul „Bistro” (cafenea cu deservire rapidă, denumirea căreia provine de la cuvîntul rusesc „Bîstro!” – „Repede!”). În anul 1914, masonii anglo-francezi au atras Rusia într-un război sinucigaş cu Germania care s-a încheiat cu căderea monarhiei şi triumful ideii liberale. „Liberte! Egalite! Fraternite!” a devenit şi deviza „republicii democratice ruse” conduse de arhimasonii Kerenski, Gucikov, Lvov şi Miliukov. Pentru ca prăbuşirea să devină totală, Occidentul a infectat Rusia cu virusul comunismului. Clica sionist-bolşevică în frunte cu tandemul Lenin-Troţki a cufundat ţara într-un război civil de o amploare şi cruzime nemaipomenită în istorie. Nimicirea Rusiei vechi a mers concomitent cu distrugerea bisericilor. Clerul ortodox, nobilimea rusă, cazacii, ţăranii înstăriţi şi burghezia au fost supuşi unui adevărat sociocid (nimicirea fizică a unor pături sociale). Rusia, totuşi, a rezistat, deşi a fost silită să ia o altă formă absolut străină spiritului poporului rus şi credinţei ortodoxe. Pe ruinele Rusiei ţariste a luat naştere un cu totul alt imperiu – Uniunea Sovietică. Practic, s-a produs înlocuirea unui imperiu cu un cu totul altul, exact cum a fost înlocuit Imperiul Bizantin cu Imperiul Otoman. Nobilimea rusă a fost schimbată la cîrma ţării de nomenclatura sovietică de partid şi de stat. – o pătură socială pronunţat eterogenă după origini etnice şi materialistă, virulent anti-ortodoxă – după conţinutul ideologic. În anul 1941, cercurile sioniste şi plutocrate din SUA şi Marea Britanie, au izbutit să asmută cel de-al III-lea Reich hitlerist asupra URSS. Atunci cînd diviziile Wehrmacht-ului se aflau la un pas de zidurile Cremlinului, Stalin (care avea studii teologice neterminate şi îşi dădea perfect seama de puterea credinţei) a apelat la sentimentele religioase ale poporului rus şi la lecţiile istoriei şi a repus parţial în drepturi Biserica Ortodoxă. Însufleţite de acest început promiţător şi sperînd la o renaştere spirituală, popoarele Uniunii Sovietice au zdrobit hidra hitleristă. Uniunea Sovietică, spre neplăcuta surpriză a Apusului, a renăscut din propria-i cenuşă şi a devenit o supraputere care timp de cincizeci de ani a ţinut în şah Occidentul. Apusul, totuşi, a învăţat lecţiile istoriei şi a încetat să mizeze pe o victorie militară, punînd accentul pe erodarea din interior a sistemului politic sovietic. În acest scop au fost folosite asemenea arme încercate, precum pseudo-valorile societăţii de consum şi ale modului de viaţă occidental, ca: valorile „general-umane” şi cele ale „democraţiei autentice”, „drepturile omului”, prosperităţii generale, idolatrizarea banilor etc., etc. De data aceasta, tactica apuseană a avut succes. În epoca stagnării, funcţiile de partid şi de stat au devenit, practic, viagere. Rotaţia cadrelor, aplicată de Stalin, a încetat să mai fie utilizată ca metodă de luptă cu corupţia şi nepotismul. Nomenclatura sovietică a devenit o pătură socială parazitară şi a căpătat trăsături pronunţate de castă. Discrepanţa dintre viaţa reală şi scopurile declarate a devenit atît de mare, încît regimul sovietic şi-a pierdut orice bază şi credibilitate socială. Încercările disperate întreprinse de ultimul lider sovietic, Mihail Gorbaciov, de a da socialismului de tip sovietic o „faţă umană” au avut consecinţe catastrofale. Colosul sovietic, putrezit de viu din interior, s-a prăbuşit fără nici un fel de impuls (militar, desigur, căci alt fel de impuklsuri au fost şi încă extrem de energice şi diversificate) din afară. În anul 1991, pe harta lumii au apărut cincisprezece state noi – fostele „republici-surori” care odată alcătuiau „uniunea de nezdruncinat din jurul Rusiei Mari” (propoziţie din textul fostului imn al URSS). Succesor de drept al fostului imperiu sovietic s-a declarat Federaţia Rusă. A fost un moment, cînd se părea că ea va repeta soarta „defunctului”. Boris Elţin, într-un acces de „delirium tremens” a lansat lozinca – „Luaţi-vă atîta suveranitate, cîtă puteţi duce!”. Consecinţele au fost nefaste, căci aproape toţi subiecţii federaţiei s-au grăbit să se distanţeze de centru. Tatarstanul, de exemplu, a cerut şi a obţinut să fie recunoscut în calitate de subiect al dreptului internaţional, iar Cecenia şi-a proclamat independenţa de stat. Se ajungea, uneori, la grotesc. Astfel, primul preşedinte al republicii „Saha-Iakutia” (în care iakuţii alcătuiesc mai puţin de jumătate din populaţie), un oarecare Nikolaev, şi-a declarat intenţia de a introduce limba engleză... în calitate de a doua limbă de stat, alături de cea iakută. Despre limba rusă, maternă pentru majoritatea populaţiei, în textul proiectului de lege nu era nici un cuvînt! Atunci cînd Elţin a încercat să readucă subiecţii rebeli în cadrul constituţional rus, s-a dovedit că este prea tîrziu. Cecenii nu numai că au refuzat să recunoască autoritatea centrului federal, ci s-au încumetat să opună rezistenţă. Primul război cecen s-a încheiat pentru gigantul rus cu o usturătoare şi ruşinoasă înfrîngere. La Hasav-Iurt, Rusia, în persoana secretarului Consiliului de Securitate Naţională, generalul Lebed (eroul de mucava al războiului de pe Nistru), a recunoscut „de facto” independenţa acestei autonomii nord-caucaziene. Bumerangul s-a întors şi a lovit cu o putere înzecită vînătorul ce-l aruncase (în anul 1992, Moscova a stîrnit, a sprijinit şi sponsorizat mişcările separatiste din Gruzia şi Republica Moldova). Procesul de dezintegrare a Rusiei a luat proporţii ameninţătoare. În anul 2000, nefiind în stare să potolească avalanşă şi căutînd să-şi pună la adăpost propria-i persoana, familia şi miliardele furate, Boris Elţin s-a retras. În calitate de succesor l-a numit pe colonelul KGB în retragere Vladimir Putin care, după demiterea lui E. Primakov, a îndeplinit funcţia de prim-ministru. Pînă atunci el nu s-a făcut remarcat prin nimic deosebit. După retragerea trupelor sovietice din fosta RDG, el a făcut parte din camarila rău famatului „părinte” al liberalismului din Sankt-Petersburg, Anatolii Sobciak. Devenind preşedinte al Federaţiei Ruse, Vladimir Putin şi-a adus de pe malurile Nevei foştii săi colegi de lucru şi prieteni. RUSIA SE RIDICĂ DIN GENUNCHI ??? Aura invincibilului serviciu secret sovietic şi amintirea despre scurta, dar energica conducere a lui Andropov (fost şef al KGB-ului pe timpurile lui Brejnev), l-au ajutat pe Vladimir Putin să urmeze fără prea mari probleme coruptului şi alcoolicului Boris Elţin. În ajun, el începuse cel de-al doilea război cecen. Drept motiv au servit atentatele cu bombe din Moscova, Volgodonsk şi încercarea lui Şamil Basaev de a lărgi „kalifatul caucazian” în Daghestanul vecin (pe atunci încă fidel centrului). Armata rusă a izbutit, de această dată, să înfrîngă rezistenţa organizată a rebelilor ceceni, aplicînd tactica unui război de nimicire, folosită anterior în Vietnam de mentorii americani ai Cremlinului. Concomitent cu victoriile pe plan militar, au apărut semne îmbucurătoare şi pe cel financiar. Preţurile la petrol şi gaze naturale (principalele articole ale exportului rusesc) au început să crească ca pe drojdii şi către vara anului 2008 cele la petrol au atins fantastica cifră de 145 dolari barilul. Asupra Rusiei s-a abătut o adevărată ploaie de petrodolari. Cu această ocazie au fost relansate programele sociale. Bugetarii şi bătrînii au primit salarii şi pensii mărite. După pedepsirea exemplară a Ceceniei, periferiile naţionale ale Rusiei s-au mai domolit. Kazan, Ufa, Nalcik, Maikop şi Mahacikala nu prea ardeau de dorinţa să repete soarta capitalei cecene care a fost transformată de aviaţia, artileria şi tancurile federale într-un morman de ruine fumegînde. Putin a întărit „verticala puterii” cu foşti colegi de lucru din KGB şi generali ai armatei şi MAI. În capitalele Rusiei (Moscova, Sankt-Petersburg şi Orenburg) a început să se înfiripeze pătura „guleraşelor albe” („the middle class”), care este bază socială a liberalismului şi a democraţiei de factură occidentală. Apogeul „ridicării din genunchi” a Rusiei putiniste a fost atins în august 2008, cînd preşedintele gruzin, Mihail Saakaşvili, a făcut prostia, supraapreciindu-şi forţele, să reacţioneze în forţă la provocările repetate din partea separatiştilor şi a militarilor ruşi aflaţi în enclava separatistă Osetia de Sud sub paravanul eufemismului de „forţe de menţinere a păcii”. Zdrobitoarea superioritate numerică a grupării de armate ruseşti concentrate din timp în imediata apropiere de zona conflictului şi-a spus cuvîntul. Gruzia a fost răşluită de o cincime din teritoriul său naţional. Tancurile ruseşti au ajuns la un pas de capitala gruzină şi numai intervenţia diplomatică a Occidentului a salvat ţara de o nouă ocupaţie, asemeni celei din anul 1920. Urmînd exemplul Norvegiei şi a emiratelor din Golf, guvernul rus a creat un fond de stabilizare pe conturile căruia s-au acumulat sute de miliarde de dolari şi care urma să devină un fel de rezervă pentru zile negre. Dacă mai adăugăm şi sumele considerabile ale fondului de pensii şi rezervele în aur şi de valută – căpătăm o cifră cu mai multe zero-uri care insufla ruşilor o încredere oarecare în ziua de mîine. Tandemul Putin-Medvedev, îmbătat de miliardele căzute din cer (de fapt, ţîşnite din pămînt), a născut în durerile facerii „geniala” idee ca Rusia ar putea să devină un nou centru financiar, gen Honkong, Tokio, City, Wall-Street. Aceasta – în proiect, iar ca o ţintă mai apropiată – transformarea ţării într-o supraputere energetică. Or, în condiţiile în care Iranul este supus unei blocade din partea Apusului, cea mai mare parte din nevoile de gaze naturale ale UE sînt acoperite de gazoductele ruseşti. Unde mai pui că apele Oceanului Indian prin care trec navele-cisterne cu gaze lichefiate venite din Golful Persic sînt ameninţate de piraţii somalezi. Pentru a rezolva care-cumva problema demografică, guvernul rus acordă tot felul de îndemnizaţii familiilor care se hotărăsc să aibă unul şi mai mulţi copii. A fost lansat un program de reîntoarcere în ţară (un fel de „zuruck nach Vaterland” – „înapoi în Patrie”) a celor peste douăzeci de milioane de ruşi care locuiesc în afara graniţelor Federaţiei Ruse. Pe plan internaţional, totul parcă s-a aranjat. Speriat de şantajul energetic rusesc, Apusul a înghiţit docil hapul amar al Abhaziei şi Osetiei de Sud. Summit-urile la nivel înalt cu liderii occidentali cu şi fără cravate, în saune şi la iarbă verde, urmau unul după altul. În protocolul diplomatic au apărut „neologisme” deocheate de genul - „prietenul George”, „Tony”, „Nicolas”, „Helmuth”, „Huy”, „Barack” etc. – în funcţie de ţară. „Prietenul Volodia” a continuat tradiţia „prietenului Boris”, doar că fără beţiile de pomină ale ultimului (de altfel, succesorul său, Medvedev, nu a lăsat să moară tradiţia şi a făcut-o lată la un summit împreună cu Berlusconi şi Sarcozy). Toracele muşchios al judokanului din KGB a umplut paginile ziarelor , revistelor şi site-urilor spre marea satisfacţie a „băieţilor veseli” (cam aşa s-ar traduce răscunoscutul cuvinţel englezesc „gay”) din întreaga lume. Victoria în războiul de cinci zile cu Gruzia a făcut ca isteria patriotardă să atingă paroxismul, dincolo de care începe demenţa. Un şovinism belicos deosebit de respingător, dacă ne gîndim că se serba biruinţa asupra unui popor-frate, a pus stăpînire pe minţile ruşilor – de la văcari la academicieni şi de la boschetari la posesorii vilelor luxoase din Rubliovka. Ţara a fost cuprinsă de o adevărată psihoză. De la mutrele radioase ale cinovnicilor din Cremlin puteai să aprinzi ţigara.
|
|
Răvaşe recente
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
||||||||||||||||||||||||||||||||||
 |
Moldova Noastră | Oficială | Politică | În lume | Economică | Socială | Culturală | Istorică | Ortodoxă | Urbană | Rurală | Subterană Preluarea totală sau parţială a informaţiei publicate pe site se face numai cu indicarea sursei. 
|
 |
