|
|
|
|
|
 |
 |
 |
 |
 |
||||||||||
|
 |
|
||||||||||||
  
            |
|
Astăzi, Biserica lui Hristos îl cinsteşte pe Sfîntul Ierarh Ioan Maximovici (+1966) al Bisericii Ruse din Afara Graniţelor (РПЦЗ). Cu această frumoasă ocazie, publicăm un articol despre felul în care Sfîntul Ioan a înţeles să se împotrivească apostaziei vremurilor de pe urmă. Preluare de pe Ortodoxia Necenzurată: Ne vedem nevoiţi să atacăm o problemă spinoasă care va agita multe spirite îndoctrinate cu falsa ortodoxie care se popularizează în mediile oficiale şi care a smintit cu adevărat multe suflete. Se vorbeşte mult prea mult şi mult prea ne-ortodox despre ,,pericolele” care îl pîndesc pe ortodoxul care vrea să se mîntuiască, afirmîndu-se, aparent justificat şi întemeiat pe concepţiile unor părinţi actuali foarte preţuiţi, că ortodocşii trebuie să aibă grijă să păşească pe calea cea de mijloc, denumită ,,cale împărătească”, ferindu-se de extremele ecumenismului, stilismului şi ale super-corectitudinii. Pentru că Sfîntul Ioan Maximovici este adesea folosit abuziv, ilogic şi total neîntemeiat teologic pentru justificarea rămînerii în comuniune cu ortodoxia oficială, nu vrem să insistăm pe mistificările, contrafacerile şi mincinoasele tîlcuiri de care s-au umplut site-urile ,,tradiţionaliste” şi pe care orice cercetător mai profund le poate descoperi destul de uşor şi singur, ci vrem să atragem atenţia asupra unei erori de judecată teologică ce stă la baza acestei mistificări. Articolul care urmează a apărut pe fondul controverselor iscate artificial cu privire la statutul ecleziologic al Patriarhiei Moscovei, într-un moment în care se făcea propagandă intensă pentru ,,revenirea ROCOR în sînul Bisericii mamă, Patriarhia Moscovei”. Bineînţeles că ieşiseră la iveală precum ciupercile mulţime de opinii care pledau pentru ,,calea împărătească” şi evitarea ,,extremei supercorectitudinii” întemeiate în mod neruşinat şi nefundamentat chiar pe unele erori din tinereţe ale unor părinți și sfinţi ca Ioan Maximovici.
În ce fel sîntem îndreptăţiţi să ne împotrivim apostaziei: un răspuns
Mai întîi, ce ştim noi despre părerile Sfîntului Ioan cu privire la Patriarhia Moscovei? În mod surprinzător, răspunsul este acesta: foarte puţin. Din cîte cunoaşte autorul de faţă, el nu s-a exprimat niciodată în public cu privire la prezenţa sau absenţa harului sfințitor în Patriarhia Moscovei. Ceea ce ştim este că o dată, în Shanghai, la puţină vreme după ultimul război, Sfîntul Ioan l-a pomenit pe Mitropolitul Anastasie al ROCOR împreună cu Patriarhul Alexei al Patriarhiei Moscovei. Ceea ce mai ştim pe lîngă aceasta este că într-o scrisoare a sa către Mitropolitul Anastasie, Sfîntul Ioan s-a pocăit în modul cel mai smerit de această faptă (scrisoarea a fost văzută de Anastasia Georgievna Shatilova în arhivele Sinodului ROCOR). Unii au arătat către un anumit ,,liberalism” practicat de Sfîntul Ioan în legătură cu ,,Ortodoxia Mondială” (adică cea oficială, de stat, ecumenistă şi serghianistă) în general. S-ar părea că există temeiuri să credem că Sfîntul Ioan a fost un ,,liberal” nu atît în aprecierile sale cu privire la abaterile ,,Ortodoxiei Mondiale” (în legătură cu care se poate să fi fost chiar strict – potrivit articolului său cu privire la Declinul Patriarhiei Ecumenice), cît în privința primirii celor care veneau dinspre "Ortodoxia Mondială." Astfel, este ştiut că el a primit în comuniune tînăra Biserică Ortodoxă Olandeză ce venea dinspre Patriarhia Moscovei fără a insista ca aceasta să treacă neîntîrziat de la calendarul nou la cel vechi – deşi el era atît de ataşat vechiului calendar încît pînă şi în scrisorile sale civile folosea doar data din calendarul vechi. Iarăşi, Mitropolitul Filaret de vrednică pomenire povesteşte într-una din epistolele sale că a fost nevoit să-l mustre o dată pe Sfîntul Ioan pentru că nu a făcut nici o deosebire, în problema comuniunii euharistice, între turma ROCOR şi cea a Evloghienilor din Paris – deşi Sfîntul Ioan condamnase cu tărie erezia evloghiană a sofianismului (vezi aici și aici). Ce concluzie trebuie să tragem din acest ,,liberalism”? Cred că nu putem trage nici o concluzie limpede de aici despre părerile Sfîntului Ioan cu privire la statutul Patriarhiei Moscovei sau al ,,Ortodoxiei Mondiale” din vremea sa. Putem concluziona cel mult, îmi pare mie, că: (a) el a făcut o dată o greşeală gravă prin pomenirea patriarhului sovietic, greşeală de care s-a pocăit imediat şi în mod sincer, şi (b) cu privire la mirenii din alte jurisdicţii, el a practicat în gradul cel mai înalt ,,iconomia” şi bunăvoinţa, apreciind că în vremurile noastre extrem de complicate şi năucitoare, o asemenea bunăvoinţă era cu adevărat cea mai potrivită cale de a întări Biserica lui Hristos. Dar să presupunem că părintele Dionisie are dreptate şi că Sfîntul Ioan a fost un ,,liberal” nu doar în maniera lui de a-i primi pe cei din jurisdicţiile ,,Ortodoxiei Mondiale”, ci şi în aprecierea sa cu privire la statutul ecleziastic al acelor jurisdicţii. Ce rezultă de aici în legătură cu controversa actuală cu privire la statutul Patriarhiei Moscovei? Răspunsul este din nou: foarte puţin. În primul rînd, să ne gîndim că Sfîntul Ioan a murit în 1966, cu o generaţie întreagă în urmă, pe vremea cînd pan-erezia ecumenistă abia începea să pătrundă în Bisericile slave (Patriarhia Moscovei se alăturase Consiliului Mondial al Bisericilor în 1961, iar patriarhul sîrb a devenit preşedintele CMB în 1965). Mai erau încă ceva ani pînă la condamnarea definitivă a ecumenismului de către ROCOR în 1983. Deşi Sfîntul Ioan a fost un ,,liberal” toată viaţa lui, nu avem nici un motiv să credem că n-ar fi recunoscut anatema rostită de sinodul său împotriva ecumenismului dacă ar fi trăit pînă în 1983 şi chiar mai puţin probabil s-o fi făcut dacă ar fi trăit până în 1999 (adică la momentul în care s-au aprins controversele cu privire la statutul Patriarhiei Moscovei). Erezia şi apostazia Patriarhiei Moscovei, ca şi toate celelalte momente de apostazie din istorie, s-a întărit şi s-a adîncit cu timpul. Ce motive ar fi atunci să credem că gîndirea unui om atît de sfînt precum Sfîntul Ioan nu s-ar fi întărit în a da naştere unui răspuns mai ferm faţă de situaţia aflată într-o continuă schimbare? În al doilea rînd, vocea care nu dă greş a Bisericii nu trebuie identificată cu vocea unui anumit părinte al Bisericii, chiar dacă sfînt, ci cu consensul Sfinţilor Părinţi. Sînt multe situaţii în care anumiţi părinţi au formulat nişte păreri proprii care nu au fost primite de Biserică. După cum scrie Vasile Lourie, tîlcuind Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol: ,,Părinţii” sînt recunoscuţi doar prin consensus patrum (,,acordul dintre părinţi”, ,,sinodul părinţilor”) adică, prin acele hotărîri patristice care nu au fost contestate în sinod de alţi părinţi. Dacă facem greşeala de a identifica părerea unuia sau altuia dintre părinţi sau sfinţi cu privire la această chestiune cu vocea fără greş a Bisericii, ne-am putea trezi etichetînd nişte sfinţi de netăgăduit ai Bisericii drept ,,extremişti de dreapta” şi ,,extremişti de stînga”, ca să folosim terminologia părintelui Dionisie. De pildă, să luăm cazul Sfîntului ierarh martir Victor, Episcop de Viatka, care a fost recomandat de curînd spre canonizare de către o comisie din Patriarhia Moscovei pe temeiul moaştelor sale neputrezite şi a multor minuni care se fac la racla lui. El a fost poate cel dintîi ierarh care s-a îngrădit de Mitropolitul Serghie în 1927, iar osîndirea lui Serghie din partea lui a fost cît s-a putut de ,,extremă”. Astfel, el a numit serghianismul ,,mai rău decât erezia”, iar în ultima sa epistolă, scrisă la o dată necunoscută, a scris: , ,Prin faptele sale distrugătoare şi trădătoare săvîrşite împotriva Bisericii, Mitropolitul Serghie a comis şi o înfricoşătoare hulă împotriva Duhului Sfînt care, potrivit cuvintelor nemincinoase ale lui Hristos, nu i se va ierta niciodată, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să vie. ,,Cel ce nu adună cu Mine”, spune Domnul, ,,risipeşte”. ,,Sau faceți pomul bun (Biserica) şi roada lui bună, sau faceți pomul putred și roada lui putredă” (Matei 12.33). ,,Pentru aceasta grăiesc vouă: tot păcatul hula se va ierta oamenilor, iar hula care este împotriva Duhului, nu se va ierta oamenilor” (Matei 12, 31). ,,Împlinind măsura păcatului său”, Mitropolitul Serghie împreună cu sinodul său, prin ukazul din 8/21 octombrie 1927, introduce o nouă formulă de pomenire la rugăciune. …Punîndu-i pe toţi laolaltă, în ciuda cuvîntului lui Dumnezeu ,,pe cel credincios cu cel necredincios” (Corinteni II, 6, 14-18), pe Sfînta Biserică cu cei care se luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva ei, în cadrul minunatei şi preasfintei Taine a Euharistiei, prin hula sa, mitropolitul nimiceşte însemnătatea rugăciunii acestei preasfinte taine şi importanţa ei ca taină plină de har pentru mîntuirea veşnică a sufletelor credincioşilor ortodocşi. Slujba devine astfel nu doar lipsită de harul sfinţitor din cauza lipsei de har a celui ce o săvîrşeşte, ci chiar o urîciune înaintea lui Dumnezeu şi prin aceasta atît cel ce o săvîrşeşte cît şi cei care participă în ea se supun unei cumplite osînde. ,,Fiind prin toată activitatea sa un eretic vrăjmaş al bisericii, şi prefăcînd Sfînta Biserică Ortodoxă dintr-un lăcaş plin de har mîntuitor pentru credincioşi într-o organizaţie trupească lipsită de har sfinţitor şi de duhul de viaţă făcător, Mitropolitul Serghie a devenit totodată un apostat faţă de Dumnezeu Adevărul prin renunţarea sa conştientă la adevăr şi prin trădarea nechibzuită a lui Hristos.” Fără o judecată oficială externă a Bisericii (care nu i se poate aplica) el s-a auto-osândit (Tit, 3, 10-11); a încetat să mai fie ce a fost – un ,,slujitor al adevărului” potrivit cuvîntului: ,,Facă-se casa lui pustie şi să nu fie cine să locuiască întru ea; și episcopia lui s-o ia altul” (Faptele Apostolilor 1.20)” Acum, potrivit criteriilor de judecată ale părintelui Dionisie, Sfîntul Victor trebuie socotit fără îndoială un ,,super-corect” (extremist de dreapta). În ciuda contemporaneităţii sale cu schisma serghianistă şi care precede cu o generaţie momentul acceptării ereziei ecumenismului de către Patriarhia Moscovei, el a avut totuşi îndrăzneala să numească Patriarhia Moscovei ca fiind ,,lipsită de har”. Dar părintele Dionisie nu-l numeşte ,,super corect” pe Sfîntul Victor, nici pe nenumăraţii noi mucenici ruşi şi mărturisitori care îi împărtăşeau părerea, nici pe Mitropolitul Filaret de vrednică pomenire care a numit de asemenea Patriarhia Moscovei ca fiind lipsită de har. Iar dacă nu este pregătit să-i numească pe aceşti sfinţi părinţi ,,supercorecţi” ar trebui să-şi retragă eticheta aceasta de pe zeloţii contemporani ai Ortodoxiei care afirmă acelaşi lucru, în temeiul unor dovezi mult mai cuprinzătoare şi mai puternice decît cele care le-au stat la dispoziţie Sfîntului Victor şi Mitropolitului Filaret! Şi totuşi nu este scopul nostru să stabilim că părerea Sfîntului Victor sau a Mitropolitului Filaret exprimă vocea fără greşeală a Bisericii în contradicţie cu presupusa părere a Sfîntului Ioan Maximovici. Chestiunea esenţială este că nu trebuie primită de toţi creştinii ortodocşi părerea unuia sau altuia dintre părinţi, ci numai conglăsuirea sfinţilor părinţi. Părintele Dionisie nu ne oferă nici un motiv convingător ca să credem că consensul părinţilor trebuie să fie identificat cu această părere ,,moderată” despre statutul Patriarhiei Moscovei, chiar dacă l-ar putea înrola în mod convingător în sprijinul său pe Sfantul Ioan. Deci care este consensul Părinţilor cu privire la această chestiune? Aceasta este o problemă mult prea vastă ca să poată fi pusă în discuţie în cuprinsul acestui mic articol. Ce putem afirma oricum este că Dumnezeu a primit şi a proslăvit bărbaţi şi femei care susţineau păreri diferite cu privire la statutul Patriarhiei Moscovei, toţi avînd în comun refuzul lor de a avea comuniune cu trădătorii care au sfîşiat cămaşa necusută de mînă a Bisericii Ruse. Va veni o vreme – care a şi venit poate – în care o asemenea varietate de păreri să nu mai fie îngăduită. Un lucru este sigur: a-i eticheta drept ,,super corecţi” pe zeloţii Ortodoxiei într-o cauză pentru care mii, dacă nu milioane de Creştini Ortodocşi Adevăraţi şi-au dat deja viaţa nu reprezintă un fel întemeiat de a te împotrivi apostaziei. 25 Octombrie / 7 noiembrie 1999
|
|
Răvaşe recente
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
||||||||||||||||||||||||||||||||||
 |
Moldova Noastră | Oficială | Politică | În lume | Economică | Socială | Culturală | Istorică | Ortodoxă | Urbană | Rurală | Subterană Preluarea totală sau parţială a informaţiei publicate pe site se face numai cu indicarea sursei. 
|
 |
În numărul din luna august 1999 a publicaţiei Uspenskij Listok, ieromonahul Dionisie (Alferov) aduce un prinos Sfîntului Ioan Maximovici cu care majoritatea celor care-l cinstesc pe Sfântul Ioan pot fi cu totul de acord. Sfîntul Ioan a fost cu adevărat una dintre minunile Ortodoxiei secolului XX, un sfînt şi un făcător de minuni ce poate fi asemuit marilor ierarhi din vechime. După cîteva paragrafe devine însă limpede că principalul motiv pentru care a scris părintele Dionisie acest articol nu a fost acela de a-l proslăvi pe Sfîntul Ioan, ci acela de a se folosi de Sfîntul Ioan ca de o armă cu care să lovească în cei pe care-i numeşte ,,ultra-corecţii” din actuala Biserică Rusă – adică cei care consideră că Patriarhia Moscovei este doar o organizaţie lipsită de harul sfinţitor. Scopul acestui articol este să cercetăm ce legătură există între presupusele păreri ale Sfîntului Ioan şi controversele recente cu privire la statutul Patriarhiei Moscovei.