|
|
|
|
|
 |
 |
 |
 |
 |
||||||||||
|
 |
|
||||||||||||
  
            |
|
La poșta redacției MDN a parvenit un material amplu cu privire la actualitatea, conceptul și conținutul Idealului Național, semnat de cercetătorul independent în management strategic și culturologie dl Viorel Ciubotaru. Materialul este împărțit în mai multe fragmente pe care le vom publica zilnic, începînd cu ziua de azi, 31 august, în care toți cei care simt românește sărbătoresc Ziua Limbii Noastre cea Română. Preluarea acestui material se poate face doar cu indicarea explicită a sursei. Partea întîi Din cînd în cînd, atenţia publicului cititor (care nu depăşeşte nici 1% din totalul celor care ştiu să citească în RM – vezi datele Barometrului opiniei publice din mai 2011, dar şi rezultatele altor cercetări sociologice) este „deranjată” timid de tot de vreun autor neprofesionist în ale scrierii cu încercarea de a repune în discuţie publică tema Idealului Naţional. Ce să-i faci dacă profesioniştii în ale scrierii nu abordează deloc această temă ! Aşa că şi eu, un neprofesionist al condeiului, mă alături celorlalţi, încercînd să contribui la ridicarea în conştiinţa publică a problemei definite cu termenul întrucîtva romantic de „Ideal Naţional”. Acest „din cînd în cînd” este foarte rar: în ultimii 20 de ani, cîţi s-au scurs de la „independenţă” încoace, putem număra pe degete acele cîteva publicaţii în care a fost abordată nemijlocit problema Idealului Naţional pentru Republica Moldova sau pentru poporul ei, oricum ar fi definit acesta (de la românitate „înstrăinată” la „popor plurietnic”). În România, îndată după reconfigurarea radicală a statului în 1918, a statalităţii poporului român, tema Idealului Naţional şi a modalităţilor înfăptuirii lui a dominat conştiinţa publică timp de 20 de ani, în primul deceniu această problematică deţinînd supremaţia deplină. De ce oare ? Pentru că generaţiile de atunci şi-au asumat răspunderea pentru buna funcţionare a acelui stat pe care ele îl credeau a fi al lor (de fapt, după cum a arătat istoria de pînă, din şi după perioada României Mari, acele generaţii se înşelau, crezînd, fără temei, dar în virtutea propagandei oficiale proferate de elita impostoare, că acel stat ar fi fost al poporului român sau, cel puţin, pentru poporul român, dar nu împotriva lui, cum intuise genial Eminescu şi cum s-a adeverit ulterior). RM şi-a reconfigurat şi mai radical statalitatea acum 20 de ani, dar generaţiile de astăzi ocolesc cu o încăpăţînare ciudată, chiar bolnăvicioasă, punerea în discuţie a oricăror teme care ar avea vreo tangenţă, fie şi una indirectă, cu problematica Idealului Naţional. De ce oare ? Poate din cauza că nu vor să-şi asume răspunderea pentru buna funcţionare a acestui stat căzut din senin peste creştetele intelectualilor noştri în august 1991 ? Sau poate din cauza că nu-l consideră drept statul lor şi, prin urmare, nu au de ce să-şi asume răspunderea pentru buna lui funcţionare ? Dar dacă nu e al lor, atunci al cui e ? Dacă nu e al lor, atunci e al unor străini care, în acest caz, formează o stăpînire de ocupaţie, una cotropitoare şi atunci răspunderea este nu pentru buna funcţionare a statului, ci pentru eliberarea poporului de sub ocupaţia acestui stat străin. Dar cine a proclamat independenţa RM într-o marţi din august 1991 ? Oare nu tot aceeaşi clasă politică care de atunci şi pînă astăzi se află la cîrma ţării, din cînd în cînd substituindu-se între ele la guvernare diferite grupări ale aceleiaşi clase politice moldoveneşti ? Acestea fiind constatate, înainte de a trece la subiect – Idealul Naţional, – va trebui să formulez cîteva afirmaţii metodologice simple pentru a configura coordonatele în care voi încerca să discut despre rostul Idealului Naţional şi conţinutul acestuia. Momente (aspecte) metodologice Orice acţiune, orice faptă, este raţională numai în cazul în care ea este orientată spre un scop concret, scop urmărit de autorii acţiunii în cauză. [Între altele fie spus, uneori autorii sînt totodată şi făptaşii acţiunilor, alteori, însă, făptaşii sînt alţii care, deseori, nici nu îşi dau seama că autorii acţiunilor sînt alţii decît ei, făptaşii, – în acest caz avem o banală manipulare a făptaşilor.] Totodată, acel scop trebuie să fie unul fundamentat, adică el trebuie să satisfacă două cerinţe fireşti: (1) să fie adecvat unor criterii de deosebire dintre „bine” şi „rău” (cum înţeleg binele şi răul acei autori) şi, concomitent, (2) să corespundă situaţiei concrete în care urmează să fie înfăptuită acţiunea. Un scop este nefundamentat, adică este unul arbitrar, dacă el nu satisface una din aceste două cerinţe sau pe amîndouă. Astfel, în cazul în care scopul nu este fundamentat sau el pur şi simplu nu există avem de a face cu nişte acţiuni iraţionale, absurde, lipsite de logică, lipsite de sens, de rost. Deci, numai existenţa unui scop pertinent (adică unul conform cu criteriile de „bine” şi „rău”) conferă acţiunilor raţionalitate, adică le lipseşte de absurditate. Existenţa oricărei colectivităţi de oameni este rezultatul unor acţiuni: acea colectivitate, prin faptul însuşi că ea există, ea deja acţionează tocmai din pricina că asigurarea oricărei existenţe colective reclamă efort, iar efortul se materializează în acţiuni. Dacă acea colectivitate este raţională (adică nu constituie prin sine un salon de pacienţi lipsiţi patologic de discernămînt), ea se conduce în existenţa sa, adică în acţiunile sale, de un scop fundamentat, adică de un scop întemeiat pe criterii de deosebire, de discernere între ceea ce este „bine” pentru ea şi membrii ei şi ceea ce este „rău”. Altfel zis, o colectivitate poate exista (nemaivorbind de a se dezvolta, de a se desăvîrşi, de a se împlini) ca atare, adică, ca o colectivitate, numai în cazul în care ea este în stare să-şi formuleze scopuri pertinente, adică scopuri fundamentate pe criterii clare de deosebire de ce este „bine” de ce este „rău” pentru ea în ansamblu şi pentru fiecare membru al ei. Cu alte cuvinte, o colectivitate care nu dispune de acele criterii pentru a deosebi binele de rău nu se poate dezvolta, nu se poate împlini. Ea nici nu poate să existe, ci se destramă treptat, degenerează pe zi ce trece, de la un salariu la altul, de la o vacanţă/concediu la alta/altul, de la o promoţie la alta, de la o campanie electorală la alta, de la o generaţie la alta. Raportarea „metodologiei acţiunii raţionale” la conceptul de „independenţă de stat” De obicei, statele, în special cele care au la baza lor declaraţii de independenţă, îşi consemnează în constituţii rostul lor de a fi (raison d’être) ca stat. Rostul acestor state este de a fi instrumentul de realizare a rostului existenţei acelui popor care şi-a declarat independenţa. Doar poporul concret are nevoie de independenţă nu de dragul ei însăşi, nu pentru a plăti cotizaţii la ONU şi a avea un steag şi o stemă recunoscute de alte state, ci pentru a-şi asigura o existenţă, un anumit fel de a fi, un anumit fel de trai, independenţa fiind instrumentul principal pentru aceasta. Popoarele îşi declară independenţa faţă de alte popoare (care fie că îşi au deja statul lor, fie că sînt pe cale de a şi-l forma) exclusiv din cauza că rostul lor este deosebit de rostul tuturor celorlalte popoare. Prin urmare, statele acelor altor popoare nu reprezintă instrumente prielnice, potrivite pentru înfăptuirea rostului de a fi a poporului dat care şi-a declarat independenţa. Aici, în cazul RM, mi s-ar putea lesne obiecta că noi, băştinaşii din stînga Prutului am avea acelaşi rost ca şi băştinaşii din dreapta lui, iar declaraţia de independenţă a fost dictată de condiţiile geopolitice de atunci (dar şi actuale) care nu permit înfăptuirea aceluiaşi rost în cadrul aceluiaşi stat. Nu voi combate acum această poziţie, ci voi remarca că nici constituţia României şi nici cea a RM nu consemnează (nemaivorbind să consfinţească) în nici un articol al său, nici în preambul, vreo definiţie a rostului deosebit pentru care a fost înfiinţat statul respectiv, al rostului pe care acest stat este chemat prin existenţa sa însăşi să-l înfăptuiască. Sau, spus mai direct, constituţia României nu consemnează nici o obligaţie a Statului Român de a asigura într-un fel sau altul pentru poporul român un anumit fel de trai, specific românilor, în potrivire cu felul lor de a fi, cu ceea ce este bine pentru poporul român şi pentru fiecare român în parte. Aici este vorba de felul de trai, de modul de trai, nu de nivelul de trai care, mereu, lasă loc pentru creştere. Nici constituţia RM nu consemnează nimic pentru asigurarea unui fel anumit de trai pentru poporul său, pentru felul de a trăi bine al moldovenilor. Un popor fără rost este guvernat de un stat fără rost, un stat primejdios pentru acel popor Rostul existenţei RM, după cum este notat în constituţia sa, este unul tras la indigou cu rostul aproape al oricăror state din vecinătatea apropiată sau din cea mai îndepărtată – asigurarea drepturilor omului şi a bunăstării. Nimic mai mult. În vecinătatea mai puţin apropiată avem numai două state – Letonia şi Croaţia – ale căror constituţii consfinţesc rostul statalităţii popoarelor lor: asigurarea dăinuirii poporului leton (respectiv, croat) în toate aspectele sale – spiritual, cultural, politic, economic şi demografic. Dar oare drepturile omului şi bunăstarea nu asigură şi dăinuirea unui popor ? Nu, nu asigură şi nici nu pot să asigure, deoarece dăinuirea unui popor este un fenomen de o cu totul altă natură decît drepturile individuale ale omului. Dreptul la libera circulaţie a omului este oare şi dreptul la libera circulaţie a poporului ? Unui popor nu i se poate atribui un asemenea drept cum ar fi cel la libera circulaţie, deşi istoria cunoaşte „obligaţia” poporului de a-şi schimba teritoriul naţional în urma deportărilor sau a genocidului. Dar dreptul la libera exprimare a omului cum poate fi aplicat la libera exprimare a unui popor ? O fi vorba de suveranitate ? Am reprodus doar două exemple ale incomparabilităţii drepturilor individului cu drepturile colectivităţii. Natura unei colectivităţi - așa cum este un popor - este radical diferită de natura unei entităţi, așa cum este un om. Viaţa unui popor nu încape sub nici o formă în coordonatele drepturilor omului şi ale bunăstării lui. Precum vom vedea în continuare, un popor nu se reduce nici la totalitatea indivizilor care se consideră că fac parte din el. * * * Dacă rostul tuturor popoarelor din jurul nostru (în afară de Letonia şi Croaţia) este unul şi acelaşi, de ce atunci să nu ne unim resursele noastre cu ale lor pentru a obţine o bunăstare mai mare, o asigurare mai eficientă a drepturilor omului ? Adevărat e că tocmai scăpasem de o asemenea unire de resurse - URSS, - unire care ne-a adus pe noi la limita existenţei noastre de băştinaşi ca o colectivitate cu propria limbă, cultură, pămînt (adică bază resursieră) şi economie. O asemenea unire presupune asigurarea accesului la propriile resurse pentru orice persoane din acea „uniune” care mai eficient le exploatează spre bunăstarea tuturor. La fel, acea uniune presupune, pentru eficientizarea comunicării, în special în ceea ce ţine de managementul resurselor, inclusiv al celor umane, şi de apărarea drepturilor omului o limbă comună pentru comunicare administrativă, judecătorească, managerială. Evident, acea limbă comună nu poate fi româna, ci engleza pe post de „limbă de comunicare ineteretnică”. E ceva foarte cunoscut nouă, generaţiilor rusificate. Aici, iarăşi, unii din cititori ar putea să-mi obiecteze cu uşurinţă: dar oare lituanienii, estonienii, polonezii etc., care nu-şi au consemnat în constituţiile lor rostul deosebit al statului lor, nu pot să-şi înfăptuiască rostul lor ca popor, să-şi asigure un trai potrivit cu „binele lor cel de obşte” (vorba domnitorului) ? Bineînţeles că, în principiu, pot, tocmai din cauza că practic orice lituanean, estonian, polonez, indiferent de statutul său social, politic şi intelectual răspunde fără nici o umbră de şovăială la întrebarea elementară: care este idealul tău naţional ? Şi, în cadrul fiecărui popor din cele enumerate, răspunsul, în special la generaţiile de vîrstă medie şi înaintată, nu se va deosebi practic deloc. Iar în cazul României, răspunsurile vor fi ori extrem de diferite, ori, de cele mai dese ori, întrebarea respectivă îi va bloca pe „respondenţi”. În cazul RM situaţia este şi mai grăitoare, majoritatea respondenţilor fiind total nedumeriţi, chiar dezorientaţi de întrebarea însăşi. Şi nu numai respondenţii din stradă, ci chiar şi cei din cabinete de prim-miniştri şi preşedinţi de stat, inclusiv interimari, chiar dacă aceştia rostesc în neştire asemenea sintagme ca „principii şi valori”, nefiind în stare să le numească la concret. * * * Altfel zis, fără conştientizarea de către o colectivitate a rostului său, fie în formă scrisă, juridică, cum ar fi în constituţie, fie ca fapt al conştiinţei sociale, publice, acţiunile acestei colectivităţi devin inconsistente sub aspect logic, sub aspect al raţionalităţii, al sensului însuşi de a fi al acestei colectivităţi. În acest caz, ce rost are statul respectiv pentru poporul ai cărui membri şi a cărui clasă politică nu cunoaşte rostul poporului pe care îl guvernează ? Răspunsul este la suprafaţă: un asemenea stat nu poate face nimic pentru a-i asigura poporului pe care îl guvernează un mod de trai potrivit cu năzuinţele sale, cu înţelegerea lui de a trăi bine. Dar, după cum rezultă din „metodologia acţiunilor raţionale”, existenţa oricărei colectivităţi poate fi asigurată exclusiv printr-un efort susţinut, prin acţiuni îndreptate spre un anumit scop. Statul RM (sau România, Bulgaria etc.) există, deci există o colectivitate de oameni care este interesată în existenţa lui, în funcţionarea lui. Şi noi cunoaştem această colectivitate de oameni: sînt cei care ne îndeamnă (mai exact, ne momesc) de fiecare dată cu chemarea „Votaţi-ne pe noi !”. Da, este vorba de clasa politică moldovenească, căci ea este acea colectivitate care prin acţiunile sale asigură funcţionarea maşinăriei numite statul RM. Deci şi acţiunile de menţinere a existenţei statului RM urmăresc un scop care, din cele spuse mai sus, nu are nimic în comun cu asigurarea unui trai bun pentru poporul pe care îl guvernează acest stat. Care, atunci, este rostul existenţei statului RM ? În primă aproximaţie, putem afirma cu certitudine că rostul actual al RM este de a asigura un trai bun pentru clasa politică, adică a acelei părţi a ei care pentru moment se află la cîrma statului dat. Încă în perioada precedentă de guvernare a actualilor guvernanţi – pe la sfîrşitul anilor '90 - un om de ştiinţă, acum aflat în actuala guvernare, a rămas profund nedumerit de întrebarea mea: „Spune-mi, care este rostul Republicii Moldova, pentru ce există acest stat ?” Şi era nedumerit nu de întrebare, ci de faptul că eu nu cunoşteam răspunsul la o asemenea întrebare „elementară”. Răspunsul lui a fost acesta: „Rostul Republicii Moldova e în ştampila de prim-ministru !” Văzînd totala neînţelegere pe chipul meu, el a hotărît să-mi lămurească ca unui elev: „Dacă ai ştampilă de prim-ministru, poţi semna contracte cu instituţii financiare interguvernamentale, adică să aduci în ţară bani nu la dobînda băncilor de la noi, ci la o dobîndă de 3-7%, nemaivorbind de granturi. Iar aceşti bani poţi să-i foloseşti cu prietenii, prin firmele proprii. La fel, avînd o asemenea ştampilă, poţi face declaraţii politice în numele ţării pentru care poţi primi granturi doar pentru că ai afirmat una sau alta. Dacă nu ar fi această ştampilă, atunci demult trebuia să ne unim cu România, iar eu aş fi emigrat undeva în Europa. Fără această ştampilă nimeni nu are nevoie de un aşa stat ca RM.” Prin urmare, rostul RM – aşa cum este ea astăzi - este numai pentru clasa politică – cei din jurul ştampilei cu pricina – şi acest rost se reduce la căpătuială pe seama generaţiilor viitoare, pe seama sacrificării lor prin îndatorare. Doar nu guvernanţii întorc datoriile, ci birnicii, cei care plătesc impozitele în folosul acestui stat aflat la cheremul guvernanţilor. Iar principala grijă a politicienilor este de a pune mîna pe „ştampilă”, adică de a se afla la guvernare. Dar cum poţi să te afli la guvernare dacă „poporul” nu te votează ? Deci, esenţa politicii se reduce la „convingerea” electoratului. Dar cum să-l convingi ? Pentru ce ar avea nevoie alegătorul să aleagă pe cineva ? Să-i spui că ai nevoie de „ştampilă” ca să aduci bani în ţară pentru prieteni, iar alegătorii şi copiii lor să se spetească să-i întoarcă străinilor ? Pentru asemenea „sincerităţi” populaţia, oricît ar fi ea de degradată, îi va pune pe fugă pe asemenea candidaţi la parlamentare. Atunci soluţia e una: cu ce să-i amăgim pe alegători ca aceştia iarăşi şi iarăşi să ne aleagă să putem mînui ştampila de prim-ministru ? Cum de izbutesc aceşti aventurieri să amăgească în fiecare campanie electorală pe alegători ? Foarte simplu: ei ştiu prea bine că alegătorii nu au busolă, nu au măsura cu care să măsoare spusele şi, mai ales, faptele guvernanţilor. Neavînd măsura, ei pot fi oricînd aburiţi cu tot soiul de explicaţii de „experţi” „analişti” - economişti, jurişti, politologi, financiari. Anticipînd, spun că acea busolă, acea unică măsură posibilă este Idealul Naţional, valorile din care este alcătuit acest ideal. Populaţia RM, pierzînd acest Ideal, dezinteresîndu-se de el, a devenit o pradă extrem de uşoară pentru şacalii şi hienele care o „mănîncă ca pe o pîine”.
Viorel CIUBOTARU (Va urma)
|
|
Răvaşe recente
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
||||||||||||||||||||||||||||||||||
 |
Moldova Noastră | Oficială | Politică | În lume | Economică | Socială | Culturală | Istorică | Ortodoxă | Urbană | Rurală | Subterană Preluarea totală sau parţială a informaţiei publicate pe site se face numai cu indicarea sursei. 
|
 |
