|
|
|
|
|
 |
 |
 |
 |
 |
||||||||||
|
 |
|
||||||||||||
  
            |
|
Dincolo de limbajul de lemn al propagandei europene, deciziile semnifică intrarea într-o ”nouă eră” economic-socială în care vom fi guvernați de principiile neoliberale (sau neocapitaliste) de tip FMI care afectează în primul rând ”periferia euro”, adică țările răsăritene din Uniunea Europeană, cum suntem mai ales noi, românii (așa cum, de altfel, a anunțat chiar șeful Băncii Mondiale, Robert Zoellick). Cum a explicat reputatul economist Ilie Șerbănescu, România este tratată ca o ”anexă bananieră a Uniunii Europene. Ca de fiecare dată, se va transfera răul, nu binele” (Jurnalul, 11 nov. 2011). Răul, în acest caz, este ”austeritatea” care, cum explică alți economiști, nu va face altceva decât să adâncească recesiunea, să ducă la sărăcie și la o reală criză economică și socială pentru că principiul ei constă în transferarea banilor de la bugetele naționale către băncile private și a resurselor naționale (energie, exploatații miniere etc.) către corporațiile străine. În aceste condiții, ce ne mai rămâne? Unele voci susțin că agricultura ar fi o șansă pentru noi. În cele ce urmează ne vom apleca mai îndeaproape asupra acestui aspect. Înstrăinarea terenurilor Agricultura ar însemna un avantaj pentru economia națională dintr-un motiv foarte simplu:pe măsură ce recesiunea se va generaliza (așa cum ne și ”promit”, de altfel, oficialii europeni), comerțul se va restrange tot mai mult și fiecare țară se va sprijini pe propria sa producție internă alimentară. Așa s-a întâmplat și în perioada interbelică, efectul Marii Depresiuni fiind că puternicile țări din occident și-au închis piețele față de produsele agricole din țările din răsărit, ceea ce a provocat mari probleme financiare unor țări agrare, așa cum eram și noi. Dar, cel puțin, pe atunci aveam o producție mare și, chiar dacă nu se mai reflecta într-un export profitabil, se consuma pe plan intern. În vremurile noastre contextul este diferit și noi suntem mult mai vulnerabili în fața acestui val de recesiune și criză. În țările occidentale pământul este o chestiune de securitate națională și nu se înstrăinează, iar agricultorii sunt sprijiniți prin tot felul de înlesniri și subvenții (cum am mai arătat și altădată). În schimb, la noi în țară, străinii deja dețin 1 milion de hectare din pământul fertil și arabil al țării (dintr-un total de 10 milioane). Strategia de politică agrară europeană pentru România este de încurajare a exploatațiilor agricole medii și mari, capabile să producă într-un sistem capitalist. Ce înseamnă, însă, acest lucru? Atât timp cât producătorii agricoli autohtoni care deja au propriile lor ferme medii și mari sunt în mod sistematic ignorați de guvernanți, având subvenții sărăcăcioase, lipsindu-le infrastructura de acces pe piața internă și internațională, principalii beneficiari ai acestei strategii ne temem că vor fi tot străini, deoarece ei au capacitatea financiară și logistica necesară să exploateze capitalist terenurile. Pentru anul 2012 bugetul decis de guvern pentru agricultură a scăzut, asta în ciuda faptului că producția agricolă a avut o contribuție importantă la PIB-ul țării pe anul 2011, pe fondul unei producții bune și a scăderii veniturilor realizate din industrie și comerț. Guvernanții nu au însă nicio intenție să valorifice acest potențial imens al agriculturii iar unii tehnocrați de la BNR au afirmat explicit că nu trebuie să ne orientăm către acest sector. Dar, chiar și așa, în condițiile acestei delăsări generalizate din partea guvernanților în ceea ce privește agricultura, lucrurile nu ar fi stat prea grav, datorită unei particularități a țării noastre: existența gospodăriei de subzistență. Subzistență și dependență Gospodăria de subzistență este acea mică exploatație familială, de câteva hectare, care, statistic, ar ocupa încă un loc important în agricultură: aproximativ 93% din totalul fermelor agricole sunt de subzistență; acestea dețin însă doar 32% din totalul suprafeței agricole al țării. Ea se caracterizează prin faptul că produce nu pentru piață, în primul rând (eventual, colateral, ca ocupație secundară) ci pentru propriul consum. Este, practic, gospodăria bunicilor și părinților noștri, cea în care mulți dintre noi am crescut sau ne-am petrecut vacanțele de vară, în care am învățat, poate, să ducem vaca la păscut și să scoatem cârdul de gâște la iarbă, am învățat să plivim sau să săpăm pământul pentru culturile de legume, am cosit pentru a avea fân la iarnă. Foarte mulți dintre noi au încă această memorie, măcar, a legăturii cu ”țara”. Era locul unde puteam procura alimente fără să stăm la cozile umilinței din fața alimentarelor de pe timpul comunismului și unde cartela nu mai era obligatorie. Este bine să ne-o amintim mai mult, deoarece această moștenire ne va fi necesară nu doar pentru nostalgia copilăriei, ci, pur și simplu, pentru a avea un (posibil) ultim refugiu în calea penuriei ce se anunță, a cozilor și a ”cartelelor” electronice care vor caracteriza, poate, marile orașe. Gospodăria de subzistență este, de fapt, o rămășiță structurală a vechii Românii. Țăranii, adică străbunicii noștri, nu erau ”fermieri”, ci trăiau în cadrul obștii sătești și își cultivau pământul, în primul rând, pentru propriile nevoi familiale. Fericitul Martir Mircea Vulcănescu, mare economist și sociolog al vremii sale, a arătat că acest tip de economie, țărănesc-familial, este un sistem în sine, specific țărilor răsăritene, agrare și ortodoxe, cu propriile categorii și propria sa mentalitate, diferit întru totul de sistemul capitalist în care scopul nu era acoperirea nevoilor ci obținerea profitului. Același arăta că gospodăria țărănească este potrivită, spre deosebire de marile exploatații, pentru a rezista pe vremuri de criză. Un lucru recunoscut și de sociologii zilelor noastre, care au recunoscut faptul că agricultura de subzistență a reprezentat un mod prin care românii au traversat vremurile grele de după 1989, când șomajul, pe fondul privatizării industriei naționale, era tot mai mare. Fermele mari pot da faliment, pentru că sunt dependente de bănci, de fondurile europene și de piața de desfacere (supermarketuri, intermediari, etc.). Gospodăria mică nu are nevoie de nimic din toate aceste dependențe care se pot transforma într-o adevărată robie. Mai mult decât atât, economia familială era și una a normalității, a vieții tradiționale, contrastând puternic cu mentalitatea paranoică a economiei capitaliste, strict instrumentală, funcționând după ”poruncile” ”timpul înseamnă bani” și”fă din om bani”. Cu toate acestea, atât economia familială cât și gospodăria țărănească au fost, cu excepția unuia ca Vulcănescu, disprețuite și considerate drept cauze ale înapoierii noastre, drept obstacole în calea ”modernizării.” Exact aceeași mentalitate disprețuitoare față de ”cele din bătrâni” există și astăzi, mai ales în rândurile elitei guvernante și tehnocrate de la noi. În mai toate rapoartele despre agricultura românească se afirmă că gospodăriile de subzistență sunt o problemă care ar trebui”rezolvată.” De fapt, sub masca acestui discurs ”modernizator”, se ascund interese foarte meschine de a scoate acest pământ din stăpânirea oamenilor și a îl pune în mâinile noilor arendași și exploatatori ai terenurilor românești. Există, de altfel, o serie de măsuri legislative care îngrădesc dreptul micului proprietar (cum ar fi amenzile pentru terenurile nelucrate) și care îl împing către ”soluția” arendării. La această presiune instituțională se adaugă degradarea mentalității tradiționale chiar în locul unde ea s-a născut: satul. Fără să fie dependenți economic de supermarket, pentru că nu produc pentru a vinde, tot mai mulți țărani (sau rezidenți ai mediului rural, mai degrabă) devin dependenți de acesta pentru că renunță la propriul lor avantaj: producția agricolă de subzistență. Este o situație tot mai generalizată care se găsește în satul românesc, explicabilă și prin faptul că, în paralel cu supermarketurile, s-a produs un fenomen și mai grav: depopularea, tinerii fiind plecați cu milioanele să muncească în țări străine. Drept urmare, pământul rămâne nemuncit (pentru că nu mai are cine îl muncească) iar cei rămași în țară au început să renunțe până și la vechile și simplele ocupații ale satului nostru: creșterea unei vaci, de pildă, lucrarea grădinii de legume, creșterea unor păsări etc. De ce? Se bazează pe banii obținuți de rude în străinătate și pe cumpărăturile de la supermarketul din comună sau din orașul cel mai apropiat. Întoarcerea acasă Trăim astăzi o dependență foarte periculoasă, fără precedent în istoria națională.Până acum, ”talpa țării”, adică țăranul, în vremuri de criză, rămânea totuși cu pământul său, practicând o cultură de subzistență. Așa am depășit, ca neam, marea criză din interbelic, așa am trecut și peste anii grei din perioada postcomunistă. Între timp, am fost ademeniți cu economia de consum, cu supermarketurile și cu iluzia unui trai ușor. Dar chiar și în acești ani, gospodaria de la tara a constituit o sursa de nadejde pentru cei care voiau să consume produse lipsite de chimicale, produse naturale, sau care chiar aveau nevoie de o completare a resurselor,neajungandu-le castigurile salariale. Or ce am descris mai sus arată că agricultura de subzistență este pe cale de dispariție, ceea ce înseamnă că dacă lovește criza mai puternic, rămânem, ca neam, total descoperiți, nemaiavând unde să ne refugiem… De aceea, este bine ca toți cei care avem oarece legături cu satul, fie bunici, fie părinți, să menținem în viață acest tip de agricultură și să facem, pe cât posibil, și pe ceilalți să înțeleagă marea miză a unei relative autarhii pe care o aduce gospodăria de subzistență. Multi romani au inteles abia dupa plecarea in Occident cat valoreaza produsele iesite din mainile tale in raport cu alimentele hiperchimizate care se vand in supermarketuri… Poate ca acest tip de agricultura nu ne va aduce o completă independență, însă va fi o modalitate de a …subzista în vremuri care se anunță din ce în ce mai grele. Să prețuim această posibilitate pe care încă o avem, să prețuim cele disprețuite de puternicii pământului și cele care, până la urmă, ne reprezintă ca popor. A venit, poate, timpul să învățăm că cele smerite ne mântuiesc, nu cele slăvite ale acestei lumi, care aduc doar robia.
|
|
Răvaşe recente
|
|||||||||||||||||||||||||||||||
 |
 |
||||||||||||||||||||||||||||||||||
 |
Moldova Noastră | Oficială | Politică | În lume | Economică | Socială | Culturală | Istorică | Ortodoxă | Urbană | Rurală | Subterană Preluarea totală sau parţială a informaţiei publicate pe site se face numai cu indicarea sursei. 
|
 |
